In ultimele zile, am citit si am auzit discutandu-se foarte mult despre sentimentul de vinovatie pe care il au mamele cand isi duc puii la gradinita. Poate si tu il simti.

L-am simtit si eu, chiar foarte puternic. Acum un an si cateva luni, mi-am dus copilul la gradinita aproape fortata de imprejurari: concediul meu de crestere a copilului se incheiase deja de 4 luni, aveam multe proiecte la care lucram, in cele 1-2 ore de somn la pranz ale copilului si noaptea. Rareori prindeam mai mult de 4-5 ore de somn pe noapte, iar ziua trebuia sa fiu in forma pentru a merge in parc, a face diverse activitati cu un baietel activ, plus treburile casnice.

Pana cand, intr-o buna zi, am constientizat ca nu mai rezist fizic. Ma simteam extenuata, plangeam din nimic si ma simteam extrem de frustrata din cauza ca nu puteam sa lucrez si sa stau acasa cu copilul in acelasi timp, ca nu mai eram in stare sa dau ce-i mai bun din mine nici in relatia cu copilul, si nici in activitatea profesionala.

Legatura mama-copil. Cum starea mamei il poate imbolnavi pe copil. La propriu

Acomodarea copilului la gradinita si la scoala. 18 + 1 sfaturi foarte bune pentru prima luna

Era ca un blestem: cand stateam cu copilul, ma simteam vinovata ca intarzii cu deadline-urile proiectelor si cautam „ferestre” ca sa mai trimit un mail, sa mai caut o informatie, iar cand cel mic dormea si ramaneam doar cu munca, ma simteam vinovata ca nu i-am acordat lui Emanuel toata atentia pe care o merita si imi promiteam ca maine va fi diferit. Insa o luam de la capat…

Dupa o discutie cu sotul meu si cu o prietena psiholog, am decis sa dam copilul la gradinita, la 2 ani si 3 luni. Am inteles atunci ca ceea ce ma impiedica de fapt sa iau aceasta decizie era o trauma din copilaria mea. Pe care, desigur, imi doream ca cel mic sa nu o repete.

Pe scurt, am stat la bunici, de la varsta de 3-4 ani pana la 12 ani. Parintii erau la o distanta de peste 200 km si ne vedeam cam de 4 ori pe an. Mi-am petrecut toata copilaria cu un enorm dor de ei in suflet si mereu asteptandu-i sa vina…

Ulterior, prin terapie, cursuri si lucrul cu mine in procesul de dezvoltare personala, am aflat ca am avut o trauma legata de abandon. Si, ca intr-o oglinda, imi doream cel mai mult sa-mi feresc copilul de abandon. Imi imaginam ca, daca il duc la gradinita, se va simti parasit, asa cum ma simteam eu cand plecau parintii pentru cateva luni.

16 greseli ale parintilor care impiedica adaptarea copilului la gradinita

Prima lui criza de plans isteric. De ce nu o pot uita, cum m-a schimbat si de ce am ajuns sa-i fiu recunoscatoare

Aceasta teama ca Emanuel sa nu se simta abandonat ma facea sa sufar foarte mult atunci cand plangea la gradinita. Crede-ma, au fost zile in care am stat si o ora cu el agatat de mine in brate, pierduta, fara sa fiu in stare sa plec de la gradinita si prelungindu-i astfel si lui suferinta.

Frica mea sa nu se simta parasit de mama lui ma facea sa fiu extrem de sensibila la orice reactie de acest gen si, prin aceasta atitudine, il faceam si pe el foarte atent la aceste nuante. Ma simteam rupta intre constiinta ca este mai bine sa plec mai repede, pentru ca cel mic sa se linisteasca si sa intre in activitati, si vinovatia ca il abandonez.

Cand am aflat ca am avut aceasta trauma, pe care o simteam inca vie in mine, am facut ce a depins de mine ca sa o depasesc, cu ajutorul unui coach, al unui terapeut si al unor programe de dezvoltare personala.

Ce a urmat? Mai intai, am simtit eu schimbarea in mine. Apoi, ca prin minune, nici Emanuel nu a mai avut momente in care sa se agate cu disperare de mine si sa planga aproape o ora.

Ce s-a intamplat de fapt a fost ca eu am incetat sa proiectez asupra copilului temerea mea ca s-ar putea simti abandonat, asa cum m-am simtit eu in copilarie, si am inceput sa iau lucrurile ca atare: e normal sa planga, uneori, dimineata cand il las la gradinita, mai ales dupa ce a stat acasa mai multe zile sau dupa o schimbare a rutinei de la gradinita.

Atunci, avand aceasta noua atitudine, am capatat deschiderea si disponibilitatea de a gasi solutii care sa ajute, precum un ritual de dimineata.

Prima zi la gradinita: Copilul meu vazut din spatele usilor inchise

Ce faci cand “Da, vreau sa merg la gradinita!” se transforma intr-un drum al lacrimilor si tristetii

Acum stiu ca sentimentul de vinovatie pe care il aveam inainte sa-mi rezolv eu problemele din copilarie era despre mine, nu despre copil. Copilul nu face decat sa reactioneze la emotiile noastre, in special ale mamelor.

Asa ca, draga mamica, daca ai sentimente de vinovatie cand iti lasi copilasul la gradinita, ia-ti o pauza de cateva minute de la tot ceea ce faci si intreaba-te: Ce anume ma nelinisteste? Care este temerea mea cea mai mare?

Raspunde-ti la aceste intrebari si observa cu ce anume din copilaria ta, din relatia dintre tine si parintii tai, au legatura temerile tale.

Acum, ca stii ca este vorba mai mult despre tine, poti privi situatia obiectiv pentru a vedea in ce masura temerea ta cea mai mare este intr-adevar justificata? Care este riscul ca cel mic sa repete experienta ta? Ce faci si ce poti face in plus astfel incat sa-i oferi o copilarie mai frumoasa si o viata mai buna copilului tau?

Ce poti face in mod concret este ca, atunci cand sunteti impreuna, dupa gradinita si in weekend-uri, sa va bucurati la maxim de acest timp de calitate facand activitati distractive, relaxante, dar si utile si educative. Faceti lucruri care va fac sa va simtiti bine si astfel veti fi cu adevarat fericiti!

Aceasta este experienta mea care poate sau nu sa ti se potriveasca si tie. Insa vreau sa aflu si experienta ta, asa ca te rog sa-mi impartasesti raspunsul la urmatoarea intrebare:

Cum ai gestionat sau gestionezi tu sentimentul de vinovatie cauzat de mersul copilului la gradinita?

Sursa foto: Pixabay