Autonomie vs. teama mamelor. “Vreau sa fie cat ma independent, dar in siguranta. Si sa fie autonom, dar sa stiu mereu ce face”

Cand este mic si depinde de tine cu totul, iti doresti sa creasca mare, sa se imbrace singur, sa aiba incredere in el, sa nu planga atunci cand il lasi la gradinita, sa se descurce bine de unul singur atunci cand este fara tine.

Apoi cand mai creste, incepe sa foloseasca tot mai mult independenta si curiozitatea, pentru a explora, pentru a cunoaste, pentru a-si testa limitele (in special pe ale tale). Dar il incurajezi in continuare sa invete cum sa se imbrace singur, cum sa se descurce cu colegii care nu vor sa se joace cu el, ori ii iau jucariile sau il imping.

Si ii spui tot mai des sa incerce si singur, il indemni sa gaseasca solutii la micile sale provocari. Pentru ca abia astepti sa se descurce singur!

Zilele trecute, Luca (4 ani si 1 luna) a spus replica pe care, sincer, abia asteptam sa o aud: “Acum sunt mare, ma descurc!”. Brusc, dupa bucurie si mandrie, am simtit o melancolie puternica si un mic regret. A fost un mix de sentimente. Cred ca intelegi ce vreau sa spun…

Pana la acel moment imi spunea deseori: “Pot si singur”. Insa, niciodata nu l-am auzit spunand despre el ca este “mare”. Si, atunci, am realizat, ca am trait clipa lui “sa cresti odata, dar sa ramai in continuare bebelusul meu pufos”.

Il vreau mare si mic in acelasi timp. Pentru ca mare inseamna tot mai independent si de unul singur. Ceea ce nu poate decat sa ma bucure. Dar, nostalgica si tematoarea de mine, nu isi poate alunga si gandul la tot ceea ce este in afara acestui univers al nostru, cu pericole, sentimente ranite, oameni neprietenosi.

Si, atunci, cum ii dau aripi sa zboare avand toate aceste temeri?

Stiu sigur ca nu sunt o mama ultra-protectoare. Pentru ca eu sunt cea care il incurajeaza mereu. Mai ales atunci cand “cade” (deseori la propriu). Si tot eu il indemn sa incerce experiente noi, mai ales atunci cand stiu ca sunt in afara zonei sale de confort. Departe de mine dorinta sa ajung o mama ce controleaza copilul la orice pas si nu fug sa-l ridic de fiecare data cand cade.

Luca este deasupra vointei si a nostalgiilor mele. Preocupare fata de siguranta lui voi avea mereu. Dar stiu ca nu ii pot garanta fericirea absoluta. Nici acum si, cu atat mai putin, cu cat va creste. Ceea ce depinde, insa, de bine este sa-l invat sa se simta in stare, capabil, sa nu aiba teama sa incerce, sa faca ceea ce isi propune. Sa-l invat cum sa fie autonom.

Astfel, primul pas in lupta care se da in inima oricarei mame este sa accepte ca nu poate si nu trebuie sa fie aparatorul suprem al fericirii copilului ei. Suntem programate sa empatizam cu temerile lui, cu supararile lui. Si ne abtinem cu greu sa nu ne uitam urat la copilul ce l-a necajit pe al nostru. “Hei! Care ai indraznit sa imi superi copilul?” – iti vine sa spui, si atunci cand copilul tau are 3 ani, si cand el are 33 de ani.

Da, vrem sa-l ferim de sentimente ranite. Insa, trebuie sa invete si singur ceea ce il face fericit, ceea ce il face nefericit. Are nevoie sa simta si respingerea, si nefericirea, si frustrarea de a nu reusi ceva. Chiar din primii ani. Pentru ca numai asa va invata cum sa gaseasca si solutii, cum sa recunoasca aceste emotii si cum sa le gestioneze. Nu putem fi noi cei responsabili de intreaga lui fericire.

Sunt foarte multi copii, de 4 ani, de 10 ani, de 16 ani, care nu stiu cum sa faca fata unui refuz, unei note mici, unei nereusite. Pentru ca parintii, de teama ca inima copiilor sa nu fie ranita, limiteaza cat de mult expunerea la contexte si situatiile dificile.

Intuim, pe buna dreptate, ca nivelul de autonomie al copilului este legat si de increderea pe care o are in el insusi.

Capcana in care ajung multi parinti este de a incerca sa creasca aceasta stima de sine cu laude continue, chiar si pentru cele mai mici lucruri. Este o bucurie sa il vezi ca isi poate pune singur sosetele. Este o exagerare sa il lauzi la infinit, sa nu-l mai scoti din “Bravoooo!” pana seara.

Lauda continua adresata copilului si divinizarea acestuia nu ii creste stima de sine, ori increderea in fortele proprii. Pentru ca, la un moment dat, va descoperi ca nu este chiar cel mai rapid baiat din clasa, ori fata cu cel mai mare talent la desen, ori cea mai cristalina voce.

Iar atunci, nu doar ca isi va pierde increderea in afirmatiile noastre, dar va avea dificultati cu increderea in sine si, cu tristete, va ajunge la concluzia ca nu este chiar cel mai / cea mai…. Nu putem fi noi, parintii, cei care cresc stima de sine a copilului. Insa, noi suntem cei care invata copilul cum sa isi creasca singur increderea in sine.

Si nu noi suntem cei care trebuie sa-i faca prieteni, ori sa-i gestioneze relatiile! Chiar si cand sunt mici, copiii se simt atrasi de alti copii, in timp ce pe altii ii resping. Nu stim de ce.

La fel de bine, nici de la tine nu se asteapta sa te intelegi cu toata lumea, nu? Pe unii ii simpatizezi de la inceput, pe altii, nici dupa 2-3 ani!

Stiu ca iti doresti sa ai un copil cu multi prieteni. Ce parinte se bucura cand copilul sau sta izolat, nu vrea sa se joace cu alti copii, ori, se ascunde dupa picioarele sale atunci cand un alt copil initiaza un dialog si ar vrea sa se joace cu al tau?

Copilul invata sa fie autonom de unul singur. Tot atunci, va invata sa aiba incredere in instinctul sau. Acum, sa nu intelegi ca a-ti incuraja copilul sa fie autonom inseamna sa nu-i acorzi suport si sa-i intorci spatele. Insa, multe lucruri trebuie sa le descopere singur, sa stie mai multe despre spontaneitate, despre libertatea, sa simta ca el este cel care decide. Asa cum iti spuneam zilele trecute intr-un articol despre principiile – cheie ale educatiei Montessori, este mai usor sa imbraci un copil si sa-i dai de mancare decat sa ai rabdarea de a-l invata cum sa se imbrace si cum sa se hraneasca singur.

Parintele nu trebuie sa gandeasca in locul copilului. Pentru ca, in timp, copilul se va astepta de la adultul de langa el sa se ia o decizie cu privire la propria lui persoana: sa nu ii fie frig, sa nu ii fie foame, sa nu se simta plictisit, sa vorbeasca in numele sau cu alti copii.

Sa ne urmarim copiii cum cresc atat repede este o latura inevitabila a intregii experiente de parinte. Si niciun parinte nu este imun la trecerea timpului. Pentru ca micul ghemotoc de cateva kilograme pe care l-ai adus de la maternitate creste si se dezvolta vazand cu ochii. Poate nu realizezi in fiecare zi, dar este suficient sa dai peste o poza de acum 1-2 ani si sa te apuce nostalgia.

In loc sa intri in fiecare etapa de dezvoltare cu melancolie si lacrimi in ochi (prima zi de gradinita, prima zi de scoala, prima zi de liceu, prima intalnire, prima zi de facultate), mai bine gandeste-te cum poti sa-i oferi copilului tau inca o lectie valoroasa despre independenta si autonomie, care sa-i serveasca intreaga viata si sa-l inspire, ani mai tarziu, cand va avea proprii copii.

Pe final, alte peste 20 de recomandari cum sa incurajam dezvoltarea independentei la copii:

• Sa le asiguram un mediu favorabil si sigur.
• Cand dorim sa efectueze anumite sarcini putem intai sa le oferim instructiuni si sa ii ajutam putin
• Sa ne inarmam cu o cantitate mare de rabdare
• Sa ii incurajam sa-si aleaga singuri hainele
• Sa le oferim optiuni si sa-i lasam sa aleaga
• Sa-i lasam sa ne ajute prin casa
• Sa le dam responsabilitati, adecvate varstei
• Sa le acceptam personalitatea si sa ne adaptam acesteia
• Sa-i lasam sa descopere si sa exploreze in propriul ritm
• Sa le punem intrebari si chiar sa le ascultam raspunsurile
• Sa tratam cu seriozitate dialogul
• Sa evitam diminuarea problemei: “Sunt doar copilarii”, “Exagerezi” etc
• Sa le recunoastem reusitele (pentru ca avem tendinta de a le sublinia mai mult greselile)
• Sa-i scoatem din zona de confort
• Sa le permitem sa greseasca si sa-i incurajam sa se gandeasca la cum ar fi putut face diferit
• Sa ii invatam despre organizare, time management si gestionarea banilor
• Sa ii lasam sa se plictiseasca, pentru a-si antrena imaginatia sa gaseasca singuri jocuri si activitati noi
• Sa le stimulam competitivitatea sanatoasa
• Sa-i incurajam sa exploreze
• Sa le oferim instrumentele necesare pentru a-si dezvolta abilitatile de socializare si de relationare cu cei din jur
• Sa avem incredere in ei si sa avem grija sa stie acest lucru

Inchei articolul meu de astazi cu incurajarea: “Spune DA increderii in sine”. Pentru ca cele mai frumoase dintre calatorii incep mereu cu un “Da” .

Cateodata nu este usor sa spui DA copilului tau. Danonino incurajeaza toți parintii sa spuna DA autonomiei: increderii copiilor, curajului, independentei si cresterii lor sanatoase.

 

 

---

Faptul ca ai citit acest material publicitar reprezinta sprijinul pe care ni-l oferi la acoperirea costurilor de intretinere ale acestei publicatii. Suntem sigure ca ai gasit si informatii utile! Iti multumim!

---