In articolul de ieri vorbeam despre succesul copilului la scoala si despre cum intentiile bune ale parintilor, de a-si vedea copiii realizati, intrati la cele mai bune facultati si asezati pe un drum de succes ii pot face mult rau copilului.

Julia Lythcott-Haims, fost decan al Stanford University, si mama a doi adolescenti, a observat in ultimii ani cum generatiile de studenti sunt tot mai bune, cu rezultate, note, reusite academice superioare generatiilor anterioare. Insa, aceste rezultate au si un cost, iar fenomenul este studiat la Stanford, una dintre cele mai bune universitati din lume, care ar trebui sa se bucure de faptul ca are boboci din ce in ce mai buni.

Invitata la una dintre celebrele conferinte TED Talk, Lythcott-Haims a recunoscut faptul ca nu toti elevii sunt motivati si muncitori astfel incat sa nu mai aiba nevoie de supravegherea sau ghidarea parintilor in ceea ce priveste scoala. Insa, ea atrage atentia asupra faptului ca in momentul in care “ne concentram doar pe note maxime, pe punctaje bune, pe medii de premiant, pe diplome de excelenta, pe cupe de invingator, facem o mare eroare! Pentru ca toate cele de mai sus sunt o definitie a succesului mult prea superficiala. Iar costul pe termen lung este imens.”

In contextul in care, ca parinti, cu totii ne dorim sa crestem un viitor adult de succes, dar nici nu vrem sa facem greselile despre care am vorbit in articolul de ieri, ce ar trebui sa facem?

 

Iata, mai jos, o parte din discursul fostului decan de la Stanford, prin “mainile” careia mii de studenti, iar in ultima parte a articolului iti propun solutii care sa evite aceasta problema:

“Ca profesori, ne petrecem mult timp fiind ingrijorati din cauza parintilor care nu se implica deloc in viata si in educatia copiilor. Si pe buna dreptate. Insa, si la capatul opus se intampla mult rau, de asemenea. Si aici vorbim despre parintii care cred ca ai lor copii nu pot avea succes decat daca parintele este acolo sa-i protejeze si sa previna orice situatie neplacuta, sa gestioneze orice micro-moment si sa aiba grija ca drumul gandit de el pentru ca intrarea la facultate sa fie garantata este respectat pana in cel mai mic detaliu. Atunci cand ne crestem copiii astfel – si spun noi pentru ca si eu, ca mama a doi adolescenti, am avut la randul meu aceste tendinte – copiii ajung sa aiba in loc de copilarie o lista zilnica cu lucruri care trebuie bifate.

Incepem usor: ii tinem in siguranta, le dam de mancare, le dam apa, apoi ne asiguram ca intra la cea mai buna scoala. Iar apoi incepe sa nu mai fie suficient. Trebuie sa fie in cea mai buna clasa, cu cei mai buni profesori si cei mai buni elevi. Dupa care trebuie sa ia cele mai bune note din cea mai buna clasa, din cea ma buna scoala. Si nu este doar despre note. Ci mai este despre buline, medalii, premii, diplome, sporturi, activitati.

Ne asteptam de la copiii nostri sa atinga un nivel de perfectiune pe care nimeni nu ni l-a cerut noua, la varsta lor. Si, pentru ca se cer atat de multe, ne gandim ca bine-nteles ca trebuie sa ne certam cu fiecare profesor sau antrenor in numele copilului, si sa fim majordomul si secretarul personal al copilului. Si facem toate astea, de la rugaminti, la protectie exagerata, la control sau critica tocmai pentru a avea grija sa nu esueze, sa nu-si inchida singur usile, sa nu-si rateze viitorul.

Ce inseamna sa fii copil cu o astfel de lista? In primul rand, nu este timp liber. Totul este ocupat si fiecare tema, activitate, proiect totul trebuie facut ca si cum intreaga cariera academica depinde de asta. Si le spunem ca nu mai este nevoie sa ne ajute prin casa, iar uneori le spunem ca nici nu trebuie sa doarma suficient, atata timp cat lista este bifata complet la final de zi. Si, chiar daca spunem mereu ca tot ceea ce ne dorim este sa fie fericit, atunci cand vine acasa de la scoala, il intrebam mereu prima oara – si prea des – despre note si teme.

Si vad pe fata noastra ca aprobarea, dragostea pentru el, valoarea lui sta in notele de 10. Iar noi suntem langa ei si ajungem precum antrenorii de la concursurile canine, gata sa incurajeze, sa dea indicatii la fiecare pas. Zi de zi, de zi, de zi.

Iar apoi cand cresc. nu se mai intreaba ce le-ar face placere, care le sunt abilitatile, talentul. Ci se intreaba: ce trebuie sa fac si sa invat pentru a ajunge la facultatea care trebuie? Iar apoi, cand incep sa primeasca note de 8 sau de 7, nu stiu cum sa le gestioneze si se gandesc daca, cu ele in catalog, mai pot avea la final de an premiu. Iar cand ajung, in cele din urma, la finalul liceului visat de parinti, sunt fara suflare, epuizati. Dupa care incepe o cursa si mai nebuna dupa note, pentru ca si concurenta e mai mare, nu? Iar goana continua.

In acest context, cu toate intentiile bune pe care le avem, cum facem sa nu cadem in capcana despre care vorbeste fostul decan de la Stanford?

Ar trebui sa fim mai putin concentrati pe numele facultatii la care dorim sa intre copilul ce acum are 7-10-14 ani sau denumirea postului pe care il visam pentru el. Si sa avem grija mai bine sa ii cultivam obiceiuri, gandirea, setul de abilitati, stima de sine, increderea in sine care sa ii permita sa aiba succes oriunde ar ajunge si orice ar face.

Copilul are nevoie ca parintii lui sa fie mai putin obsedati de note si mai inclinati in a folosi perioada copilariei pentru a pune o fundatie sanatoasa pentru succesul viitor, pornind de la iubire si responsabilitati. Iar motivul pentru care este important sa ii dam copilului sarcini in casa este sustinut si de unul dintre cele mai mari studii realizate vreodata (Harvard Grant Study, a carui durata a fost de 75 de ani!). Cercetarea a aratat ca succesul profesional pe care il dorim pentru copil vine daca, in copilarie, a avut responsabilitati in casa.

Copilul are nevoie sa i se cultive atitudinea de a-si sufleca manecile si de a trece la treaba, chiar si atunci cand este vorba despre o activitate neplacuta. Este in detrimentul lui sa il ferim pe motiv ca este prea mic, sa mai copilareasca, lasa ca face mama. Prin responsabilitati in casa, invata ca isi poate aduce contributia (oricat de mica) la binele casei si ca efortul sau (oricat de mic) face diferenta.

In timp, va invata ca exact aceasta atitudine, de a nu fugi de lucruri grele, neplacute, complicate si de responsabilitati il va ajuta sa creasca si profesional.

Si poate ca stiai asta deja, ce diferenta a facut in propria ta copilarie sa fii lasata sa te descurci singura. Si sigur ca nu ti-a placut, insa, acum stii ca a avut si partea buna: ca ti-a dezvoltat abilitati, independenta, mecanisme de adaptare si increderea ca te poti descurca si fara ajutor.

Cu toate acestea, tocmai pentru a-i oferi o copilarie mai blanda, putem sa cadem capcana de a-l feri de greutatile ce tin de responsabilitatile in casa. Dezavantajele acestei abordari incep sa se vada inca din scoala, la liceu si cel mai puternic in viata de adult, cand nu mai este mama / tata alaturi sa ii ofere de-a gata lista cu lucruri pe care trebuie sa le bifeze, ori sa faca treaba in locul lui, sa il fereasca de situatii dificile.

O alte concluzie a studiului citat este aceea ca fericirea in viata vine din dragostea pentru oameni (iubirea pentru partener, pentru familie, pentru prieteni). Astfel ca rolul copilariei este de a-l invata pe copil CUM SA iubeasca. Si nu poate sa-i iubeasca pe altii daca el nu stie cum sa se iubeasca pe sine. Aici vorbim despre stima, echilibru emotional, incredere in sine, despre a sti cine este cu adevarat. Iar acestea nu vin din intamplare, ci doar atunci cand este si iubire neconditionata. Acea iubire care nu creste si nu scade odata cu notele la scoala si cu rezultatele la concursurile de pian.

 

Unde gresesc parintii si scoala in educatia armonioasa a copilului? Iata ce spune psihologul

Japonia, tara cu cel mai performant sistem de educatie. 12 lectii ale invatamantului japonez

Copilul nu-si face singur temele. Ai curaj sa aplici aceasta solutie paradoxala?

 

Asa ca, atunci cand ajungem acasa dupa 10-12 ore departe de copil, hai sa lasam deoparte tehnologia, telefoanele, laptopul, televizorul si, mai ales, intrebarea: ce ai facut astazi la scoala? si priveste-l in ochi, lasa-l sa vada cat de fericita esti cu adevarat ca il revezi dupa o zi departe de el. Si, in loc de intrebarea pe care sigur ca vrei sa o adresezi, mai bine intreaba: cum a fost ziua ta? ce ti-a placut mai mult la ziua asta? – astfel, ii oferi o sansa de a se vedea in ochii tai ca o persoana de care iti pasa si nu un carnet de note ambulant. Chiar daca tu vrei sa afli ce a facut la matematica, lasa-l sa te poarte printre momentele despre care el va dori sa-ti povesteasca. Lasa-l sa vada ca iti pasa de el ca om! Si, apoi, vei afla si despre ce a facut si la matematica.

Daca pana acum te gandeai la copilul tau ca la o floare pe care trebuie sa o sustii puternic pentru ca altfel nu i-ar sta tulpina dreapta si pe care trebuie sa o pigulesti atent, sa ii oferi exact temperatura de care are nevoie si mililitri de apa recomandati pentru a creste frumos, gandeste-te la tine ca la solul puternic in care o floare trebuie sa prinda radacini. Are nevoie de un sol fertil, sanatos, curat si plin de nutrienti. Iar floarea va creste si singura.

Copilul tau nu este o floare sensibila, ci este o floare salbatica: frumoasa, unica si suficient de puternica incat sa creasca bine si fara prea multa interventie in timp din partea ta.

“Sarcina mea este sa le ofer copiilor mei un mediu hranitor, sa ii fortific prin treburi gospodaresti si sa ii iubesc astfel incat sa poata iubi pe altii si sa fie iubiti. Iar facultatea, specializarea, cariera – astea depind de ei. Sarcina mea nu este sa ii fac sa devina ce mi-as fi dorit eu pentru ei sa devina, ci sa ii sustin sa isi dezvolte propria identitate minunata, a concluzionat Julia Lythcott-Haims .


Primeste pe e-mail, o data pe saptamana, un articol exclusiv de parenting

Un mesaj de confirmare s-a trimis in Inbox. Daca esti pe Gmail, verifica si SPAM-ul