Am respirat adanc si am intrat in marea de veselie si culoare. In camera de joaca de la mansarda, scaldata in soare, opt fluturi asteptau sa prinda culoare din mainile mici ale copiilor. Cu inima batand sa-mi sparga pieptul m-am apropiat aproape timid. Nu stiam la ce sa ma astept.

Aveam telefonul in mana, gata sa imi notez si cifre, nume, informatii specifice. Defect de jurnalist. Din prima secund in care am intrat, am pus telefonul in geanta si geanta intr-un colt al camerei. Aici era doar despre emotie, prezenta si atat.

Iar astazi am nevoie de tine sa imi fii cu gandul alaturi, pana la finalul acestui articol.

In mansarda de la Hospice Casa Sperantei, locul in care ajung, anual, cateva mii de copii cu boli incurabile, se desenau, vineri, fluturi. Stefan, cel mai vesel pusti din camera, m-a oprit langa masa lui sa imi arate fluturele pe care il desena. M-am asezat pe scaunul liber de langa scaunul lui cu rotile. Fluturele il desenase pe jumatate. Mi-a aratat culorile, nu inainte de a ma intreba de ce am venit acolo.

I-am spus ca am venit sa ii aduc mai mult culoare. Vineri, am facut echipa cu cei de la BIC si am adus copiilor creioane si rechizite. Pentru ca sunt multi copii aici, la Hospice Casa Sperantei, pentru care scoala inseamna enorm de mult. Insa, de foarte multe ori, scoala nu ii mai primeste, din cauza diagnosticelor, din cauza prejudecatilor, din cauza faptului ca scolile normale nu sunt pregatite sa accepte si acesti copii.

Si, intr-o masura, pentru ca parintii de copii sanatosi nu stiu cum sa explice prezenta in clasa a unui copil diferit, pentru care prezentul este totul. Si, pe cat as vrea ca Luca sa fie constient de intreaga realitate, nici eu nu stiu cum sa-i spun despre faptul ca sunt copii bolnavi, iar unii chiar foarte bolnavi, care nu stiu, la acest inceput de toamna, daca vor mai putea mirosi liliacul primavara urmatoare.

bic-5Pentru a face putina atmosfera, cei de la BIC au adus si mascota lor, omuletul acela galben cu cap mare, negru. Stefan m-a prins atunci de mana, m-a strans puternic si mi-a spus sa nu imi fie teama, el ma va apara de domnul BIC. Cavaler neinfricat, Stefan stie ca este si trebuie sa fie puternic.

Am petrecut minute bune langa Stefan, dupa care m-am asezat langa Miruna. O frumusete de fata, de 13 ani. Miruna este doar unul dintre cei 8 copiii care sunt internati aici. Din pacate, spatiul nu permite mai multe camere la sectia de pediatrie, iar ceilalti 71 de copii vin (aproape) zilnic la Hospice, ori, daca sunt in stare grava si nu pot fi deplasati, primesc acasa vizitele echipei Hospice, si primesc ingrijirea de care au nevoie, ori participa si la activitati precum cea de vineri dimineata.

Pentru ca, indiferent de diagnostic si de numarul de zile pe care fiecare dintre acesti copii le mai au aici, pe Pamant, cei de la Hospice fac tot ce este posibil sa le faca o copilarie cat mai frumoasa. Mansarda este locul de joaca si relaxare.

bic-1

 

Pentru ca Hospice este, de fapt, ca un spital. Doar ca este unul special, de ingrijire paliativa, cu o echipa foarte mare de medici si psihologi, cu unitati speciale de internare (adulti si copii), cu cabinete de consiliere psihologica (pentru beneficiari si familiile lor), cu sali de kinetoterapie (facute cat mai prietenoase pentru copii) si cu o echipa mare de voluntari, gata sa se aseze pe scaunul liber de langa, si sa tina macar companie.

Miruna desena linistita si s-a dedicat complet desenului ei. Nu stiu daca a facut-o constient, dar a ales aceleasi culori precum cele de pe esarfa care ii acoperea in intregime piciorul stang. Miruna era si ea in scaunul cu rotile. Nu a mai mers din februarie, cand a suferit o interventie chirurgicala la picior. Practic, medicii i-au rupt osul, iar cu ajutorul unor tije metalile il fortau sa creasca.

“Acum nu ma mai doare, dar mai am doua luni de stat asa”. In vocea Mirunei am simtit teama. Aveam sa aflu mai tarziu ca, in ciuda durerii mari, teama Mirunei este ca nu va mai merge niciodata. Mai fusese imobilizata in scaun, insa, niciodata pentru o perioada atat de mare. Si prima oara a reinvatat sa mearga, dar i-a fost greu. Acum, temerile erau si mai mari.

Am ramas langa Miruna intreaga vizita acolo. Am vorbit mult si am incercat sa fac parte din lumea ei. Asa am aflat ca, pe cat de mult ii place la scoala, pe atat nu ii place Fizica. Adora, in schimb, sa scrie poezii si sa coloreze. Nu ii placea foarte mult sa vorbeasca cu ceilalti copii si a recunoscut ca ii placea compania celor mari.

miruna-2In timp ce scriu acest articol, am in fata mea desenul Mirunei. Mi-a oferit, la plecare, fluturele desenat de ea, in aceleasi culori cu esarfa de pe picior, si un mesaj cald.

Draga mea, tu, cea care citesti aceste randuri, iarta-mi stangacia de astazi. Imi vine greu sa iti scriu despre vizita mea acolo. Pentru ca a fost cea mai puternica lectie de viata pe care am primit-o. As vrea sa-ti mai spun despre tarie, zambete printre dureri si inocenta. As vrea sa-ti spun despre demnitate si putere, despre taria cu care acesti copii isi poarta foaia plina de diagnostice.

Pentru ca niciunul dintre ei nu are un singur diagnostic. As vrea sa iti spun ca, odata ce petreci cateva minute alaturi de acesti copii minunati, constienti de ceea ce li se intampla si tu constienta de constiinta lor, nu vei mai fi la fel.

Nu iti mai face atatea griji pentru banalitatile cotidianului tau!
Nu iti mai certa copilul pentru orice prostie!
Oricat de grele ti-ar fi ziua, te rog, fa un exercitiu dureros, de altfel, si imagineaza-ti viata acestor copii. Si, chiar daca nu esti o fire religioasa, roaga-te! Pentru ei, sa le fie usor, pentru parintii sau bunicii care le sunt alaturi, pentru sanatatea ta si a copilului tau! Pentru ei, Hospice este ultima oprire.

Chiar inainte sa plec de langa Miruna, aveam sa vad, pe un perete indepartat, ca tema activitatii lor din acea dimineata era “Sa zburam spre visuri ca fluturii”. Sunt cuvinte care, pe tine, adult sanatos, cu copii sanatosi, te lovesc.

Petrece timp cu copilul tau, desenati impreuna, da-ti sansa sa il cunosti cu adevarat! Stiu ca iti spui ca maine vei avea mai mult timp. Si crezi ca timpul este indulgent, se dilata si nu se pierde, iar toate clipele astea amanate vor fi recuperate. Insa, nu este asa. Pretuim fiecare clipa de viata! – este crezul celor de la Hospice. Fa-l sa fie si al tau, dar fara toata durerea, suferinta si teama unei pierderi pentru care toti cei care ajung la Hospice se pregatesc.

bic-3Iti recunosc faptul ca nu as fi ajuns vineri acolo daca cei de la BIC nu m-ar fi luat alaturi in campania lor. M-am bucurat enorm sa vad cat de mult s-au bucurat copiii pentru rechizite si creioane. Din mainile lor, unele tremurate, multe nesigure, toate intepate de ace si cu urme de branule, au iesit niste fluturi minunati! Mainile de copil sunt unice si nu te lasa pacalita de faptul ca ti se par firave. Sunt mai puternice decat crezi si transmit mai multa putere decat ti-ai imagina. La fel ca strangerea de mana a lui Stefan. La fel ca perfectiunea desenului Mirunei.

De astazi, te rog sa porti in minte fluturii. Sa te ghideze sa vezi lucrurile mici si delicate din jurul tau, sa faca sa apreciezi ceea ce ai si chiar sa-ti poarte pasii, ca voluntar de 1 ora, la Hospice Casa Sperantei. In Bucuresti este chiar pe insula de pe Lacul Plumbuita, atat de usor de ajuns! Iar daca esti din Brasov, sa stii ca acolo s-a deschis, de fapt, Hospice Casa Sperantei din Romania.

Iti multumesc ca mi-ai fost alaturi pana la final!

Cat despre desenul Mirunei, fluturele ei va ramane mereu in casa mea si asteapta doar o rama frumoasa, in care sa fie asezat.
Cu drag,
Ana

miruna

bic-4