Zilele trecute, pe dupa-amiaza, l-am luat pe L. sa facem cateva cumparaturi, aproape de casa. Inainte sa plecam de acasa, i-am spus care va fi itinerariul si ca sunt nerabdatoare sa fac toate acele lucruri impreuna cu el. Aveam doua destinatii clare: facem cumparaturile si apoi mergem la locul de joaca.

Cam la o ora dupa ce am plecat de acasa, am ajuns si la locul de joaca. I-am spus doar sa se distreze frumos si l-am lasat sa stapaneasca locul. Pe drum, insa, i-am povestit despre programul nostru de seara, cand, ajunsi acasa, vom gati amandoi, el se va mai juca putin de tot, va bea si o cana de lapte si apoi vom citi o poveste pe care o doreste el. I-am subliniat de mai multe ori ca abia astept si partea a doua a serii si ca, pentru a avea timp de toate, sa plecam din parc atunci cand va suna alarma la telefon – un reper util pentru mine, mai ales, sa nu pierd notiunea timpului.

Pentru ca era, deja, tarziu si ploua, am ales locul de joaca din mall-ul respectiv. Am stat pe margine si i-am urmarit jocul, lam vazut cum se gandeste ce sa mai faca, s-a jucat cu doi copii, a alergat, s-a dat pe trambulina – cam ce as fi facut si eu daca eram in locul lui.

Usor, se apropia ora de plecare. Si nu doar a noastra, ci si a altor copii. Asa ca am inceput sa il pregatesc. Am profitat de o pauza a lui la masa de colorat si i-am amintit despre alarma la telefon si ce inseamna ea: ca este momentul sa avem o seara minunata acasa, la alte jocuri si activitati la fel de distractive. Mai aveam 15 minute de joaca. Din cand in cand, atunci cand mai trecea pe langa mine, ii spuneam: “mai sunt 10 minute de super-joaca”, “iuhu! mai sunt 9 minute si plecam sa ne jucam si acasa” si tot asa.

Langa mine, un tatic si o mamica se pregateau si ei sa plece acasa. Baietelul lor cred ca era cu jumatate de an mai mare decat L., sa spun cam 3 ani si jumatate. Copilul lor, ca si al meu, la fel de incantat de joaca.

Cand parintii au decis ca este momentul sa plece, copilul, venit doar in “vizita” pe la ei, sa bea putina apa, a fost luat prin surprindere. Nu a fost o surpriza ca primul sau raspuns a fost “Nu plec! Eu mai stau”. Si cam asa a inceput.

Copilul voia sa plece inapoi, taticul il tinea de mana. Argumentele oferite de tatic: “trebuie sa mergem sa mancam”, “afara este noapte”, “hai ca te-ai jucat destul”, “mai venim si alta data” nu au fost convingatoare pentru copil. Cel mic voia la joaca, taticul voia sa plece.

Ce e mai greu: sa stai acasa cu copilul sau sa mergi la serviciu? Vezi ce spun psihologii

Astfel ca, taticul a ales urmatoarea varianta: “mami, eu il tin, tu il imbraci!” Si, de aici, a izbucnit conflictul adevarat. Plans, tipat, dat din maini si din picioare. Pe cat de determinat era taticul, pe atat era si copilul. In cele din urma, jenat, de faptul ca mai erau si alti parinti in zona, taticul a cedat si, pentru a opri situatia rapid, a ales solutia la indemana: “Vrei sa te mai joci? Du-te si te joaca acum!”

Insa, reactia copilului nu a fost cea asteptata de el. Copilul a continuat sa planga si sa tipe, s-a smucit din mana lui si s-a dus la mami, rugand-o insistent sa il ia in brate. “Sa mor eu daca te mai aduc la locul de joaca! Asa obraznic si alintat ce poti fi!” – a fost replica finala a taticului.

De ce tatii trebuie sa se implice mai mult. Efectele fascinante ale iubirii paterne asupra copiilor

Nu ma stiu ce s-a intamplat dupa acest episod, pentru ca, intre timp, se facuse si ora noastra de plecare. Nu ma asteptam sa plecam imediat ce va suna alarma la ceas, dar ne-am despartit de locul de joaca 10 minute mai tarziu, veseli, bine-dispusi, pregatiti de alte lucruri amuzante. Evident, lucrurile nu decurg la fel de usor ca de fiecare data, dar este o situatie pe care o accept.

De ce a continuat baietelul sa planga chiar si dupa ce a primit ce voia?

Situatia tensionata dintre copil si parinti a venit din cauza faptului ca baietelul nu a fost pregatit si anuntat din timp ca va pleca. La fel ca si noi, copiii au nevoie de timp sa-si “incheie” joaca, sa simta ca s-au dat pe tobogan exact atat cat au dorit, sa-si ia ramas-bun si sa faca, mental, trecerea de la starea de joaca la urmatoarea etapa: plecarea.

Taticul i-a argumentat copilului de ce trebuie sa mearga, insa, in starea in care intrase deja, copilul a blocat orice mesaj.

“Un parinte adevarat trebuie sa fie autoritar, sa stabileasca limite”. Iata, insa, ADEVARATA reactie a copilului in fata controlului parintelui

Frustrarea copilului a crescut si mai mult in momentul in care tatal si-a folosit forta pentru a controla un comportament. Copilul nu a primit respect, intelegere. Nu i s-au propus alternative, pentru a simti ca poate decide si el asupra programului sau de joaca. Nu a existat o comunicare intre parinte si copil, a fost o decizie impusa. Iar limbajul folosit de tata este, la randul sau, problematic.

Cele 9 mituri care explica de ce nu pot renunta parintii la pedepse si recompense

In cele din urma, copilul a insistat sa fie luat in brate de mama si sa nu se intoarca la locul de joaca pentru ca taticul l-a facut de rusine in fata celorlalti copii.

Doua lucruri esentiale pe care doar tatal le poate oferi copiilor. Toti tatii buni trebuie sa le stie

Asa cum noi, parintii, am urmarit involuntar scena, la fel si copiii. Pentru modul in care parintele a ales sa-si impuna vointa, sa controleze si sa-si foloseasca forta, copilul s-a simtit umilit. Si, in loc sa se intoarca acolo unde dorea atat de mult, a preferat in bratele mamei, cel mai sigur loc din lume.