”Copilul are mereu un motiv” – asta este ce imi spun inca din perioada in care L. era un bebelus si nu voia sa manance, ori nu manca atat cat as fi vrut eu, ori nu dormea orele pe care eu le consideram necesare. Astfel ca imi repetam “copilul are un motiv” si incercam sa vad dincolo de reactia lui (refuzul) si sa aflu cauza.

Acum, cand L are aproape 3 ani, descopar cat de util este sa imi aduc aminte de faptul ca “are mereu un motiv” si toate starile lui de rau – zilele alea cand nu poti sa-i intri in voie, cand e scancit, e nervos – au o explicatie.

Am refuzat de la inceput ideea de a cataloga comportamentul copilului meu ca fiind “rasfatat”, “obrazic”, “neascultator” si, recunosc, ma irita cand aud aceste cuvinte la parintii / bunicii din jurul meu.

Noptile trecute am realizat inca o data cei mai mari inamici ai copilului meu si care afecteaza foarte mult relatia parinte – copil. Rusinea si (lipsa de) rabdare.

Despre lipsa de rabdare a parintilor a scris foarte frumos Ana Batca, intr-un articol publicat chiar zilele trecute si care mi-a fost de ajutor. Am descoperit cat este de important sa ai rabdare chiar si atunci cand, de fapt, nu mai ai resurse si ca acesta este unul dintre secretele unei comunicari reusite cu copilul.

Principiul celor 5 secunde de tacere. Cum sa spui cuvintele potrivite in situatii delicate

Crizele de plans la copii. Cele mai bune tehnici pentru parintii cu copii incapatanati

16 lucruri pe care nu le stiai despre copilul tau

Seara mi se intampla de cele mai multe ori sa am mai putina rabdare – oboseala de peste zi fiind destul de pronuntata. Si, pentru a-mi usura mie anumite situatii, aveam tendita de a-i refuza ceva, fara sa-l ascult pana la capat. Dar incercam sa ma abtin si descopeream cu drag cum L. lua rola de hartie pentru a pune servetele pe masa, nu pentru a o rupe in bucatele mici. Ori, deschidea sertarul cu tacamuri pentru a le aseza la masa. Si ma gandeam cu usurare, de fiecare data, ce bine am facut ca m-am abtinut si l-am lasat. Pentru ca, de fapt, el voia sa participe, nu sa faca o “obraznicie”.

„Inceteaza! Ca imediat vine tata si…” cu efectele sale nebanuite

Drumul spre comunicarea adevarata. 4 intrebari pe care sa i le pui zilnic copilului

Exista „cel mai bun mod de a creste un copil”? AFLA ce spun trei copii de nota 10 despre parintii lor | VIDEO

Rusinea la copii – Cand mi-a zambit am inteles ca stia ceea ce tocmai se intamplase

Tot pe timp de noapte am mai invatat ceva foarte important despre rusinea la copii si despre efectele pe care le are in comportamentul copilului.

Acum cateva nopti, a avut un accident in pat, astfel ca s-a trezit plangand, nervos si ud.

Primul meu instinct: il dezbrac, il sterg putin si apoi il imbrac cu alte pijamale sau il las cum vrea el, pana adoarme si apoi il imbrac.

Reactia lui: plans

Reactia mea cu argumente: “stai sa te schimb, ai facut pipi si ai hanutele ude”

Reactia lui: plans isteric, dupa care a fugit pe canapea, in sufragerie

Pentru ca era foarte ud, tot incercam sa-l conving sa ma lase sa il schimb, dupa care putem face ce vrea el. Am incercat sa-l dezbrac fara voia lui, insa nu am reusit si mai rau am facut. Pentru ca, acum, a inceput sa tipe si sa bata cu calcaiele in canapea.

Dorinta mea: sa-l fac sa se opreasca

Ce am facut pana la urma? La acea ora tarzie, obosita si frustrata pe starea lui de rau, am realizat ceva si i-am spus doar atat:

“Te iubesc mult! Stai linistit! Si eu, si tati, faceam pipi pe noi cand eram mici”

Si s-a oprit imediat din plans. S-a linistit in cateva secunde. Asa ca am continuat.

“Mama te iubeste tare mult! Eu nu ma supar ca ai udat patutul. Ti-am spus. Si mie mi se intampla cand eram micuta. Si nu imi placea si plangeam ca tine. Dar venea mama mea si ma schimba, iar apoi adormeam la loc. Imi pare rau ca te-ai trezit din somn. Visai ceva frumos?”

Si a inceput si el sa repete: “Si mami cand erai tu micuta, faceai pipi si plangeai. Dar te schimbai si gata. Nu-i nimic”.

Am realizat ca plansul lui nervos, bataile cu calcaiele in canapea si tipetele erau, de fapt, o reactie a rusinii pe care o avea. L-a ajutat imediat sa stie ca astfel de accidente se intampla oricarui copil, inclusiv mie si tatalui sau cand eram mici. Copilul nu are cum sa constientizeze importanta sau lipsa de importanta a anumitor lucruri, pentru ca nu are experienta sa inteleaga. Insa, l-am ajutat sa inteleaga faptul ca nu este un lucru mare, ca se intampla oricui.

In seara aceea am dormit cu el pe canapea. A vrut sa impartim aceeasi perna. Pana sa adoarma – sau pana sa adorm eu prima – ne-am uitat unul in ochii celuilalt. A fost pentru prima oara cand am simtit ca imi transmite atat de multe prin privirea lui.

In loc sa-i ofer eu confort, el a fost cel care mi-a spus ca ma iubeste (fara sa-i cer eu! uau!), m-a mangaiat pe obraz (asa cum ii fac eu cand adoarme, cand avem momentele noastre de liniste) si mi-a zambit a intelegere si incredere in sine: “stiu, mami! am inteles! acum sunt bine! multumesc ca ai avut rabdare!“.

Daca ai copil, oricat de mic, oricat de mare, sigur ma intelegi cand iti spun ca sunt anumite priviri pe care nu le poti uita!

Fiecare dintre noi, parintii, avem o idee despre cum sa ne crestem copiii. Am citit multe carti in ultima perioada. Ideile din cateva dintre ele nu le-am gasit potrivite pentru mine, dar m-au pus pe ganduri, asa ca sunt multumita ca mi-au trecut prin mana. Cu altele, cum e “Parintele eficient”, cred ca o voi citi din nou in scurt timp, pentru ca sigur mi-a scapat ceva. Si mai este o carte pe care o recomand: “Cele cinci limbaje de iubirie ale copiilor”
parintele eficient thomas gordon   Cele cinci limbaje de iubirie ale copiilor gary chapman