Prima lui criza de plans isteric s-a intamplat in primavara, cand L. avea 2 ani si 4 luni. Imediat dupa, am scris un articol despre crizele de plans la copii, semnele care le anunta si tehnicile ce pot fi folosite, in speranta ca va oferi informatii utile si altor mamici. Nu cred ca a trecut saptamana de atunci, in care sa nu ma gandesc la acel episod.

Unii parinti nu au trecut prin astfel de experiente cu copiii lor, iar ceilalti nu se pot lauda cu crizele de plans ale copilului. Si nu pentru ca ar fi o rusine, ci pentru ca sunt atat de dificile si de neplacute.

Crizele de plans la copiii mici sunt normale. Fac parte din dezvoltarea lor emotionala si ne trag de mana sa ne aducem aminte faptul ca ei nu stiu – asa cum stim noi – sa gestioneze si sa-si arate emotiile, dorintele, nemultumirile.

Limbajul, la varsta aceasta, este inca limitat si ei nu stiu cum sa comunice, pentru ca mami sau tati sa inteleaga. Nu vorbim aici despre nevoile primare: apa, mancare, somn.

Pentru a intelege mai bine comportamentul copilului ti-l poti imagina cum, odata cu fiecare etapa a dezvoltarii sale, mai urca o treapta si pe piramida lui Maslow. La baza sunt nevoile fiziologice – pe care a invatat sa le comunice. Si, treptat, se mai adauga alte si alte nevoi mai sensibile pe care trebuie sa invete sa le comunice. Numai ca, aceste nevoi sunt mai dificil de comunicat, iar disconfortul interior este cel care provoaca toate crizele de plans.

Cu toata cartile si articolele citite, nu ma asteptam sa fie atat de greu

Stiam teoria, tehnicile, argumentele. Ma credeam pregatita. Insa, nimic nu m-a putut avertiza despre valul de sentimente, frustrari, chiar nervozitatea pe care le-am simtit.

Prima lui criza de plans isteric a venit pe fond de suparare cumulat cu pregatirea pentru iesirea in parc, intr-o dupa-amiza – ceea ce inseamna schimbatul de scutec, de hainele de casa cu cele groase de afara.

A inceput cu o nemultumire: i se terminasera strugurii din castron.
La nemultumire s-a adaugat plecarea bonei: pentru ca voia sa iasa si el afara.
A culminat cu disconfortul schimbatului de haine.

Si, uite asa m-am trezit in plin haos, cu un copil dezbracat si suparat. Plans isteric, aruncat de hainele pe jos, trantit pe covor. Stiam ca una dintre recomandari este sa ignori criza copilului si, in lipsa atentiei, acesta se va linisti. Asta spune una dintre teorii. Si am inceput cu ea, dar nu a mers.

Am cedat! Nu mi se parea in ordine. Am incercat sa ma apropii de el. Dar nici asa nu am reusit. Refuzul de a fi luat in brate, zidul prin care nu putea sa treaca niciun cuvant de linistire, niciun argument, ori rugaminte – nu mi se mai intamplase pana acum. I-am vorbit usor, in speranta ca va incerca sa asculte ce vreau si se va opri din plans. Apoi am ridicat foarte putin tonul, in ideea de a ma auzi. Nimic!

Nici acum nu stiu cum a putut plange 40 de minute, de unde a avut energia.

Am incercat sa-i distrag atentia. I-am vorbit bland, i-am spus ca-l iubesc, ca sunt alaturi de el si ca imi pare rau pentru ca este suparat. Am incercat sa-l iau in brate – asta il calma de fiecare data. Dar, acum, nimic nu mai ajungea la el. El voia doar pe jos, dezbracat. A dat cu pumnii si picioarele de covor, a tipat. Timp in care eu nu am putut fi mai mult decat un spectator. Am incercat sa stau langa el fara sa mai spun ceva, dar nici asta nu i-a convenit.

Voiam doar o secunda de atentie din partea lui, sa se uite in ochii mei sau sa-mi asculte vocea, voiam o oportunitate pentru a-l face sa iasa din starea aceea. “Te rog, opreste-te!” – imi tot repetam in minte si cred ca si lui i-am spus asta.

M-am suparat, m-am enervat, am simtit frustrare. Nu spre copil, ci spre situatie. Stiam ca nu o face intentionat si ca ceva este in neregula. Dar nu reuseam sa mai ajung la el.

M-am indepartat putin, usor in spatele lui. S-a oprit din plansul isteric putin, s-a uitat in jur si cand m-a vazut ca sunt inca acolo a inceput din nou sa planga. Am plecat in camera alaturata. Simteam nevoia sa ies putin, sa-mi pun gandurile rapid in ordine, sa gasesc o solutie eficienta.

S-a oprit pentru mai multe secunde din plans. M-a strigat si i-am raspuns calm. Cum mi-a auzit vocea a inceput din nou sa planga. M-am reintors langa el.

In acele momente, niciuna dintre teoriile si metodele despre care citisem nu mai aveau logica pentru mine. Nu mai stiam cum si pe care sa le aplic. Voiam doar sa se termine totul! Mi se rupea inima sa-l vad asa!

La un moment dat m-a lasat sa-l iau in brate si am incercat sa-i distrag atentia printr-un loc nou. L-am intrebat daca vrea sa mergem pe canapea, in sufragerie. A spus “Da!” Mi-am dat seama, in acel moment, ca apogeul trecuse.

“Mami, iti cad picaturi din ochi”

Pe canapea, m-a lasat sa-l tin in brate. Si l-am tinut strans de tot, i-am spus ca-l iubesc. Cumva, se oprise din plans. I-am pus o bluzita si am mai stat pe canapea, unul in bratele celuilalt. Isi revenise.

“Mami, iti cad picaturi din ochi!” – spus la un moment dat cand s-a uitat la mine. Era pentru prima oara cand ma vedea plangand. Am plans pentru el, am plans pentru mine. Nu m-am simtit un parinte foarte bun in timpul crizei sale de plans. M-am invinovatit, m-am blamat ca nu am putut sa o opresc mai repede si mai eficient.

M-am tot gandit, in acele momente de dupa criza lui: “Cum as fi putut sa fiu eficienta si, in acelasi timp, sa-i arat ca sunt alaturi de el, ca nu e singur si ca il inteleg?”

Multi specialisti spun ca “eficient” intr-o criza de plans este sa o ignori. Dar cum sa fiu distanta, cand eu vreau sa-i transmit ca este in ordine sa planga si ca-l inteleg. As vrea sa-i transmit sa aiba incredere in mine si ca-mi poate plange in brate, sa ma stranga strans de tot. Voi fi mereu alaturi de el si chiar il voi iubi mai mult si-i voi oferi mai multa afectiune.

Faptul ca a plans isteric nu inseamna ca e un copil obraznic, ori ca facut ceva rau! Inteleg ca i-a fost greu sa spuna ce simte. Si mie imi vine greu uneori si nu excelez mereu la gestionarea sentimentelor si a emotiilor.

Am plans cu el in brate si m-am invinovatit mult. Si m-a surprins ca, odata ce s-a linistit, m-a luat de mana in dormitor, si-a luat hainutele si mi-a spus senin si vesel: “Hai, mami! Imbracam! Mergem afara!”

Ma uitam la el. Doar ochii rosii si obrajii plini de mucisori – pe care nu i-am sters imediat – mai dadeau de gol ce se intamplase. Sufletul meu in bucatele.

L-am imbracat, l-am spalat pe fata si l-am intrebat daca pot sa-l iau in brate inainte sa iesim pe usa. A venit fugind catre mine si l-am strans ca niciodata.

Infinit de multa rabdare nu este de ajuns cu un copil. Iar astfel de episoade sunt un training intensiv (si neplacut) pentru a antrena rabdarea. Odata ce ai trecut de un astfel de episod lucrurile se schimba. Privesti totul altfel. Simti cotidianul mai usor de gestionat. Pentru ca un astfel de episod te seaca pe moment, doar ca apoi te reumple cu resurse infinite.

In acelasi timp, mi-a readus aminte cat de dificil ii este copilului sa invete sa-si exprime sentimentele, sa le gestioneze. Si daca el invata, de ce sa nu o fac si eu mai des?

Chiar daca ii spusesem si inainte de acel moment, dupa aceea l-am incurajat zilnic sa imi zica daca este suparat, daca nu ii convine ceva. I-am tot repetat ca atunci cand plange nu stiu motivul si nu pot sa repar. Insa, daca imi vorbeste calm, voi sti si amandoi suntem fericiti.

De atunci a mai avut doua crize de plans, insa niciuna la fel de puternica. Au pornit de fiecare data de la schimbatul de haine. Mai tipa atunci cand este suparat – si stiu ca acest gest este tot o forma de exprimare a frustrarii. Dar faptul ca aceste crize s-au redus imi arata ca invata, usor, sa isi gestioneze si sa-si comunice mai bine nemultumirile. Este incurajant, chiar daca nu am trecut cu totul de sensibila perioada.

Continui sa ma gandesc frecvent la acea criza din martie. Imi readuce aminte ca, oricat de multa teorie de parenting ai sti, vei fi luat prin surprindere prima oara cand se va intampla ceva mai delicat / dificil. Niciodata nu m-am vazut ca un parinte perfect. Sincer, nici nu vreau sa fiu o mama perfecta – ma duce cu gandul la rigiditate. Imi voi pune mereu intrebari despre deciziile (mari) pe care le iau fata de el. Vreau sa fiu cea mai buna mama pentru copilul pe care il am. Si stiu ca singura persoana careia va trebui sa dau explicatii, ori justificari, va fi chiar el.

Sunt in plin examen. Cel mai important al vietii, iar nota o voi primi peste foarte multi ani, cand si copilul meu va avea la randul sau copii si va decide daca ceea ce a invata de la mine, ori comportamentul pe care l-am avut fata de el va merita sa fie luat drept model.