Si pe tine te enerveaza cand toate jucariile copilului stau dezordonate prin intreaga casa, ori, in cel mai bun caz, pe fiecare centimetru patrat din camera lui? Da, nici mie nu imi place sa vad cutiile de jucarii cum stau goale, iar continutul lor este imprastiat peste tot.

Si sigur nu m-ar deranja atat de tare daca as sti ca el le va pune singur la loc. Insa, asta nu se va intampla. Cel mai optimist scenariu, in situatiile in care ajunge sa rastoarne toate jucariile pe jos, este sa facem impreuna. Adica, sa incepem impreuna, el sa se plictiseasca dupa 5 minute si sa termin eu totul.

Uneori, merg pe baterie de rezerva. Asa ca sigur ma intelegi cand iti spun ca ultimul lucru pe care vreau sa il fac seara este sa strang toate acele jucarii mici, sa le pun fiecare in cutiile lor (masinutele mici stau impreuna, cele mai separat, piesele de la Lego au alta cutie, dinozaurii si animalutele la fel, plusurile cu casuta lor si tot asa). Din fericire, astfel de momente in care nicio jucarie sa nu mai fie la locul ei sunt, totusi, rare. Macar atat.

Pana acum doua zile am pus aceste episoade pe faptul ca sunt, totusi, o normalitate la copii. Oare?

Adevaratul motiv, insa, era chiar sub nasul meu. Doar ca eu l-am inteles abia acum.

Hai sa-ti povestesc in cateva minute si apoi sa descoperi lectia pe care mi-a oferit-o baietelul meu, caruia ii multumesc infinit!

In urma cu doua zile am ajuns acasa si, contrar tuturor recomandarilor, nu doar ca am adus munca acasa, dar am introdus-o in camera copilului… Luca m-a luat la joaca si, dornic de reconectare a inceput sa-mi spuna regulile jocului, pentru a ma alatura si eu, sa imi povesteasca despre rolul fiecarei jucarii.

Numai ca inca eram prinsa de ceva ce ardea la serviciu, eram cu telefonul in mana, dialogand intens cu cateva prietene. Le ceream sfatul si know how-ul lor intr-o activitate mare, pe care nu o mai facusem pana acum, la un buget considerabil. Asa ca, prinsa de toate acestea, de Exceluri, costuri, creionare de strategie si toate nimicurile astfea profesionale, pana la urma, am ignorat nevoia naturala a copilului de reconectare prin joc. Eu ma aflam in aceeasi camera cu el, dar privirea mea, mainile mele care tastau de zor si aproape toata atentia mea erau spre telefon, nu spre el.

Asa ca, la un moment dat, copilul s-a ridicat de pe covor, de la activitatea lui si, usor, usor, a inceput sa scoata cutiile de jucarii una cate una. La inceput s-a uitat in ele, ma mai striga atunci cand gasea ceva interesant. Dar era prins in aceasta activitate si eu ma simteam usurata ca el are ceva de facut, iar eu pot continua sa lucrez in liniste.

Apoi, cutiile au inceput sa fie golite pe rand. Inca eram OK la gandul ca mai am cateva minute la dispozitie sa aflu raspunsurile pe care le cautam, asa ca l-am lasat. In mai putin de 15-20 minute, toata podeaua camerei era PLINA de jucarii. Doar ca tot pe atunci terminam si eu.

La inceput nu m-a deranjat, apoi am realizat ce volum de obiecte mici este acolo, in jurul meu. Dupa care am vazut si ce ora arata ceasul de la mana, moment in care am simtit ca ma ia un val de caldura, ce aducea cu el iritarea.

I-am spus ca ma deranjeaza dezordinea de acolo si cel mai tare faptul ca tot eu va trebui sa strang totul de pe jos. Am iesit din camera, m-am linistit, dupa care m-am intors si i-am cerut scuze ca mi-am pierdut rabdarea. I-am creionat cat am putut de bine starea mea, emotia si motivul pentru care m-a deranjat ceva ce acum 10 minute tolerasem.

Iar raspunsul lui a fost lectia care m-a facut sa inteleg cat de multe pot fi situatiile in care noi, parintii, suntem in spatele comportamentui neplacut al celor mici.

 

El: Eu voiam sa te joci cu mine, dar tu tot cu telefonul in mana. Te-am tot strigat sa te uiti la mine, dar te uitai putin si apoi gata. Apoi am inceput sa caut comori prin cutii. Si inca una. Si inca una. Daca te jucai cu mine asa cum te-am rugat nu scoteam toate jucariile din cutii.

Eu: Deci tu ai scos jucariile pentru ca te-ai simtit ignorat, ca nu iti ofeream atentie tie.

El: Da! Eu tot iti ziceam sa te uiti, sa te joci, iar tu ziceai: Inca 5 minute. Inca 5 minute.

Eu: Si te-a deranjat ca eu tot nu mai terminam sa lucrez.

El: Da.

Eu: Iar tu te-ai suparat la randul tau si ai scos toate jucariile.

El: Da. Eu voiam cu tine. Sa ne jucam amandoi.

 

In acel moment m-am uitat in jurul meu si am realizat ca toata acea dezordine era, de fapt, din vina mea, chiar daca nu mainile mele au rasturnat direct jucariile pe jos.

Nu am purtat o discutie ca intre doi adulti. Pana la urma, el nici nu a implinit 5 ani. Insa deschiderea lui spre o discutie calma si constructiva stiu sigur ca a pornit de la faptul ca eu mi-am asumat prima greseala tonului cu care ii vorbisem, ca ii cerusem scuze si, cel mai important, ca ii explicasem de ce m-am comportat astfel.

Iar el a fost incurajat sa imi explice, la randul sau, de ce a ales si el sa se comporte astfel – sa scoata toate jucariile.

Fara ca eu sa ma las vulnerabila in fata lui nu cred ca as fi avut sansa acestui mic moment revelator. Acum vad lucrurile mult mai calm si obiectiv, stiu sigur unde am gresit si ce trebuia sa fac diferit. Dar, in acea seara, cu oboseala de peste zi, cu toata tensiunea acelui proiect si nevoia de a primi raspunsuri nu am avut sansa unei gandiri la fel de clare.

Si, inevitabil, ma gandesc la toate momentele in care suntem pe final de zi, cu umerii incarcati de atat de multe lucruri, care, pana la urma nu au o importanta chiar atat de mare. Insa, toate acestea, ne modifica atitudinea si comportamentul tuturor. Astfel, chiar daca stim ca anumite lucruri afecteaza relatia cu copilul, ce ar trebui sa facem si ce nu, in momentele de slabiciune nu mai ajung la noi si ramanem pe pilot-automat. Din pacate, este un model invechit, care ne ajuta doar sa functionam, nu sa relationam eficient.

Asa ca, data viitoare cand vezi casa intoarsa, nu te grabi sa arati cu degetul spre vinovatul pe care il banuiesti tu. S-ar putea ca, de data asta, obraznicul sa fi fost tu.

Chiar si asa, nu te simti complesit de vinovatie. Nu sunt perfecti nici ca angajati, nici ca parteneri, nici ca fii sau fiice, nici ca parinti. Dar este un mare castig sa reusesti sa treci de pasul acela al constientizarii, sa iti asumi si tu partea de responsabilitate si sa folosesti totul constructiv, in avantajul relatiei dintre tine si copilul tau.

 

Aboneaza-te GRATUIT

si primesti articole exclusive, solutii eficiente si reduceri la toate cursurile si produsele noastre!

Nu iti trimitem SPAM-uri si avem mare grija de adresa ta. Te poti dezabona oricand. Powered by ConvertKit