Un fost decan de la Stanford University, responsabil cu integrarea “bobocilor”, a observat in ultimii ani cat de mult au evoluat generatiile de studenti: aveau note mai bune, realizari extrascolare mai multe. Toate rezultatele lor erau mai bune comparativ cu cele ale generatiilor anterioare. Ceea ce ar fi trebuit sa constituie un motiv de bucurie, atat pentru parinti, cat si pentru profesori, nu?

Insa, dincolo de aspectul pozitiv legat de realizarile academice ale studentilor ultimelor generatii, Julia Lythcott-Haims, fost decan, nu a putut sa ignore implicatiile asupra modificarilor la nivel psihologic si al starii de bine emotionale ale acestor copii. Pentru ca aceasta evolutie academica nu s-a lasat fara urmari. Se pare ca, pe masura ce notele erau tot mai bune, statea psihica a copiilor era mult diferita de cea a generatiilor anterioare. Si, acolo unde parintii au vazut o realizare, fostul decan a vazut o problema.

La Universitatea Stanford, o universitate privata din California, Statele Unite, invata atat studenti americani, dar si straini. Chiar daca acestia din urma sunt produsul altor sisteme de educatie, Julia Lythcott-Haims a observat ca majoritatea se bazeaza pe doua criterii importante: 1) memorarea – sau invatarea pe de rost – si 2) accent exclusiv pe note. Cu alte cuvinte, pentru noile generatii, scoala inseamna memorare, memorare, memorare si note, note, note.

Iata cum un sistem care a dat rezultate academice bune este, totusi, unul restrictiv, in special din punct de vedere al dezvoltarii copilului, dar si al atingerii potentialului sau. Iar Julia Lythcott-Haims a mai observat ca nu sunt doar notele, ci si toate medaliile, diplomele etc. “Acum nu le mai spunem copiilor ca trebuie sa se inscrie intr-un club de activitati, ci le spunem sa fondeze unul, pentru ca asta este ceea ce facultatile (n.red din SUA) cauta. Toata aceasta goana dupa diplome, trofee este initiata de parintii care spera pentru copiii lor la o diploma a perfectiunii. Asteptam de la copiii nostri sa se ridice la un nivel de performanta si perfectiune care de la noi nu s-a cerut. Si asa am ajuns si noi sa fim secretarii copiilor, cei care le rezolva orice alta problema care i-ar tine departe de scoala si de activitatile extrascolare la care trebuie sa obtina cele mai bune rezultate”.

 

In acest context, fostul decan de la Stanford atrage atentia asupra unei categorii de parinti care pot distruge copilul:

 

Parintii care planuiesc pana in cele mai mici detalii programul copilului.

Prin organizare si un plan bine stabilit, acesti parinti planuiesc pana si cele mai mici detalii ale copilariei. Astfel, pentru ca niciun alt element al cotidianului sa nu disturbe atentia / concentrarea celui mic, acesti parinti sunt dispusi sa faca mereu totul in locul copilului.

De exemplu:

  • De ce sa piarda copilul timp sa faca ordine in camera? Nu e nimic, face mama!
  • De ce sa piarda copilul timp cu iesiri in oras? Mai bine sta acasa si face exercitii la matematica!
  • De ce sa-si invite o prietena sa doarma impreuna sambata seara? Mai bine foloseste cele doua ore sa mai repete la matematica.
  • De ce sa il las de capul sau? Mai bine il controlez la fiecare 10 minute.
  • De ce sa fie suparat pentru ca a luat locul 2 la un concurs? Mai bine ii printez o diploma pentru locul 1 la dragalasenie.
  • De ce sa il las sa se descurce singur? Ii va lua prea mult si mai bine fac eu in locul lui.

Aceasta abordare are un cost foarte mare. Iar cel care va plati este insusi copilul. Pentru ca, in timp ce carnetul de note este de invidiat, alte trasaturi extrem de importante lipsesc, ori sunt insuficient dezvoltate: abilitatile sociale, stima de sine, gestionarea situatiilor de stres si anxietate, increderea ca poate gasi si singur alte solutii, abilitatea de adaptare, flexibilitatea, imaginatia.

 

Unde gresesc parintii si scoala in educatia armonioasa a copilului? Iata ce spune psihologul

Japonia, tara cu cel mai performant sistem de educatie. 12 lectii ale invatamantului japonez

Copilul nu-si face singur temele. Ai curaj sa aplici aceasta solutie paradoxala?

 

Observand generatii intregi de tineri, fostul decan Julia Lythcott-Haims spune ca, prin acest stil de crestere si educatie, copilul este privat de situatii si experiente care sa-l ajute sa isi dezvolte in mod corespunzator gandirea critica. Astfel, “produsul final” este un copil care poate sa nu dispuna de instrumentele cognitive necesare pentru a-si indrepta singur drumul vietii spre succes. Iar Julia Lythcott-Haims constata ca tot mai multi parinti veneau la ea in cabinet pentru a discuta despre variabilele care puteau influenta notele copilului. Iar toata aceasta suprasolicitare excesiva si supraprotectie din partea parintilor se intampla la una din universitatile de top din lume.

In acelasi timp, copilul este mult mai vulnerabil la tulburari mentale si emotionale. Lythcott-Haims sustine, iar cercetarile confirma, faptul ca toata aceasta presiune incepe sa-si arate consecintele: tot mai multi studenti sufera de anxietate si depresie.

Nu in ultimul rand, copilul isi pierde sentimentul de individualitate. “El nu mai are timp sa se joace. Dupa-amiaza lui este plina de activitati, pentru ca nimic nu este lasat la voia intamplarii. Si totul este trecut pe o lista lunga, iar la final totul trebuie sa fie bifat”, mai spune fostul decan.

Ceea ce inseamna ca acel copil nu va avea sansa de a se descoperi, de a sti care-i sunt placerile, inclinatiile, aptitudinile reale si nu cele pe care parintii insista sa le aiba.

Ar fi culmea, insa, pentru fostul decan de la Stanford sa sustina ca parintii sa nu se mai ocupe de copii!

Si atunci, se ridica intrebarea: cum sa cresti un copil, sa-i oferi instrumentele pentru a accesa chiar si una dintre cele mai bune universitati din lume, fara sa faci greselile de mai sus?

Raspunsul ti-l propun in articolul de maine!


Primeste pe e-mail, o data pe saptamana, un articol exclusiv de parenting

Un mesaj de confirmare s-a trimis in Inbox. Daca esti pe Gmail, verifica si SPAM-ul