Astazi iar s-a enervat pe mine si a tipat. De data asta m-a strans puteric de antebrat si cateva minute am avut semne rosii. Ma uitam la televizor, la o emisiune. L-am auzit cand mi-a zis ca este momentul sa ne pregatim, sa plecam, dar voiam sa mai stau doar un minut. Ascultam ceva chiar interesant.

Daca este sa ma gandesc putin, atunci cand el se uita la televizor si eu il chem sa ma ajute la ceva, se lasa foarte mult asteptat. Uneori imi zice ca mai bine ma descurc singura si nu mai vine deloc.

Dupa ce am inchis televizorul am mers in dormitor si nu stiam cu ce sa ma imbrac. Am ales ceva, dar nu mi-a placut, apoi mi-am adus aminte de o alta bluza si am inceput sa o caut. In graba, mi-am deranjat hainele. In tot acest timp auzeam doar cum imi vorbeste cu un glas vizibil iritat, sa ma grabesc, ca iar intarzie din cauza mea, ca in fiecare zi fac asa. Mai tare ma incurca, iar apoi cand a intrat in camera, m-a certat pentru ca facusem vraiste hainele si ca nu sunt in stare sa caut cum trebuie.

Eram pregatiti de plecare, dar, cand sa deschida usa, se mai uita o data la mine si imi spune ca nici gand nu ies din casa alaturi de el imbracata asa. A trebuit sa ma duc sa ma schimb iar. De acum, si eu eram putin enervata.

Pe strada a trebuit sa ma tin dupa pasul lui accelerat. Chiar imi venea foarte greu! Peste noapte nu am dormit foarte bine, cred, pentru ca ma simteam obosita. Iar sandalele pe care le aveam in picioare ma deranjau putin la spate. Dar nu si nu si nu! “Hai mai repede!”, “Misca picioarele alea”, “Hai, odata!”.

Doar asta am auzit tot drumul. La un moment dat, am trecut pe langa un magazin de haine si mi-a atras ceva atentia in vitrina. Nu m-am oprit de tot, dar am incetinit, ca sa vad mai bine. Dar el s-a suparat tare si mi-a zis ca s-a saturat sa-mi tot spuna sa ma misc mai repede. Am plecat privirea si am continuat drumul.

Cateva ore mai tarziu terminasem ce aveam de facut si ne indreptam spre casa. Imi era foame si eram obosita. Cred ca nu am fost atenta, dar la o trecere de pietoni nu am ridicat piciorul suficient la bordura inalta si m-am lovit tare la degetul mare. Imi venea sa plang de durere si ma luasera toate caldurile. In loc sa fie intelegator, el m-a facut neatenta si mi-a facut reprosuri in plina strada, ca trebuia sa ridic piciorul cum trebuie. De parca eu am vrut sa ma lovesc intentionat! Reactia lui mai tare m-a enervat si nu m-a ajutat deloc. Iar cateva persoane au intors capul si s-au uitat la noi. M-am simtit rusinata.

In cele din urma am ajuns acasa. Acolo, in loc de liniste, observatii peste observatii. Am vrut sa ma linistesc putin, inainte sa intru in rutina, dar mi-a zis clar NU. Nici nu m-a intrebat ce as vrea sa fac. Mi-a dictat 3-4 lucruri pe care sa le fac imediat. Dar el s-a asezat pe fotoliu, cu telefonul in mana. Sa se relaxeze.

La un moment dat, am incercat sa vorbesc cu el, sa ii spun ceva important pentru mine. Era despre ceva care ma suparase cu o zi inainte.  Dar ochii lui erau doar in ecran. Chiar l-am intrebat daca este atent si s-a uitat la mine cateva secunde, dar apoi tot din telefon mi-a vorbit. Pe langa faptul ca nu era atent, dupa ce a ascultat putin, a inceput sa-mi reproseze ca nu am procedat bine, ca nu asa se face, ca de ce nu am facut mai bine, ca el mi-a zis de fiecare data sa….

Nici nu a avut rabdare sa asculte tot sau macar sa imi votul sau de incredere!

Eu doar voiam sa vorbesc cu cineva, sa primesc un sfat bun, sa simt ca am si eu pe cineva de partea mea. Data viitoare nici nu cred ca-i mai spun.

Nu stiu, nici nu mai inteleg!

La inceput era totul atat de bine, in primul an, poate chiar in primii doi, ne-am inteles foarte bine. Imi zambea de fiecare data cand imi vorbea. Acum, mai mult reprosuri si critici aud.

Tot in acea perioada era mereu alaturi de mine. Acum, insa imi zice ca ma pot descurca si singura si nu am nevoie de el. Si imi vorbea asa frumos la inceput!

Acum, ma face frecvent in diferite moduri: neatenta, neindemantica, dezordonata. Eu stiu ca in sinea mea nu sunt asa cum ma face el. Dar imi tot repeta de atata timp aceste lucruri incat ma face sa cred ca, poate, chiar asa sunt.

Azi, inainte sa scriu acest mesaj, am pus un lucru in alta parte decat trebuia. Pentru ca el nu agreaza sa nu fie toate la locul lor. Pur si simplu am uitat, pentru ca eram cu atentia in alta parte. Si atat i-a trebuit. Mi-a zis ca s-a saturat sa-mi tot repete si sa nu il ascult. Ce m-a durut cel mai tare nu a fost observatia. Avea dreptate. Ci tonul si, mai ales, privirea!

Cunosc acea privire. Se uita frecvent la mine asa, iar de cateva ori a fost si mai urata. Iar atunci chiar mi-a dat o palma.

Stiu ca vine stresat de la serviciu. Eu, insa, il iubesc si abia astept sa vina acasa, sa vorbim, sa il simt aproape. Uneori, parca simt ca ii face placere sa-si elibereze frustrarile astfel. Dar atunci cand iubesti pe cineva se presupune ca trebuie sa te porti mai frumos cu acea persoana, nu? Sa oferi mangaiere si ocrotire, nu teama.

M-am inchis in mine, dar simt ca am potential sa fiu altfel. Doar ca nu am alaturi de cine. Ar trebui sa fim o familie si sa ne respectam, nu?

Intr-adevar, nu reusesc sa il ascult mereu. Si nu din rautate. Insa, are atat de multe reguli! Si, sincer, la modul in care mi le spune, aproape ca nici nu imi vine sa il ascult. De ceva vreme am inceput sa ma tin mai departe de el. Nu ii mai spun tot ce gandesc (pentru ca si asa ma critica mereu), daca se intampla sa fac o greseala ascund de el, pentru ca ridica vocea la mine pentru cele mai banale lucruri.

Simt ca sunt intr-o relatie care nu imi face bine. Dar lui ii place sa aiba putere asupra mea si nu cred ca isi da seama de ceea ce face pe termen lung nu este bine pentru relatia noastra.

As vrea sa plec, dar nu am unde sa ma duc! Nu stiu pe nimeni altcineva!

Asa trebuie sa fie o relatie normala?

 

Semnat,
Un copil


 

Acest text este o fictiune, unde EA este copilul (fetita), iar EL este parintele. Asa mi-am imaginat ca ar vedea un copil relatia cu parintele sau autoritar, daca ar avea experienta de viata si vocabularul unui adult.

In relatiile sot – sotie, o atitudine dominatoare, lipsita de intelegere, respect si rabdare este de neconceput. Sigur nu ai sta intr-o astfel de relatie toxica!

Cu toate acestea, multe mamici, dar si tatici, adopta fata de copil intocmai aceasta atitudine dominatoare, bazata pe putere si supunere.

Avem mai multa rabdare cu straini – simpli colegi de serviciu – fata de care, oricat ne-ar enerva, ne abtinem sa le spunem exact ce gandim despre ei. Ne cenzuram, le menajam sentimentele. Nu urlam la ei si nici nu ii jignim daca varsa paharul cu apa pe birou.

Si cu partenerul de viata lasam de la noi, ne gandim la sentimentele sale si ne domolim tonul, din respect si din iubire. Uneori, poate si de teama unui raspuns pe masura.

Cum se face, atunci, ca tocmai cu cei mai mici, nevinovati, nestiutori, neexperimentati si care ne iubesc cel mai mult, pentru care suntem centrul universului lor, ajungem sa facem aceste mari greseli?

Gandeste-te, data viitoare, cand simti ca te enervezi, daca un strain este mai valoros pentru tine decat propriul copil!