De mici copii am fost învățați că plânsul este ceva rușinos, ceva ce, de la o anumită vârstă, de când ni se spunea că suntem deja mari, ar trebui să lipsească de tot. Totuși, uneori, mai des sau mai rar, copii fiind, ajungeam în situația în care simțeam cum ne tremură bărbia, ne amorțește și ni se înfundă nasul, iar ochii se încețoșează din cauza lacrimilor care nu mai pot fi oprite și se rostogolesc pe obraji. Totul fără voia noastră sau chiar în ciuda eforturilor făcute de a ne stăpâni emoțiile. Mai mult, și ca adulți ne regăsim uneori în această situație, dovadă a faptului că trecerea timpului ne-a învățat doar să plângem mai rar, deoarece ne controlăm mai bine.

Dacă în unele situații, cum ar fi durerea unei lovituri, pierderea unei persoane apropiate, a animalului de companie sau frica, plânsul este pe deplin justificat și acceptat de părinți și de comunitate, în alte situații lacrimile nu sunt admise. De exemplu, o fetiță care voia să mănânce o prăjitură care i-a scăpat jos poate să înceapă să plângă isteric, având o reacție aparent disproporționată față de evenimentul care i-a provocat-o. Reacția părintelui, fără a sta prea mult pe gânduri, este: „De ce plângi din atâta lucru? Calmează-te, vom cumpăra o altă prăjitură!”

De ce nu-și dorește această fetiță ca frățiorul ei să crească

Sau, mai rău, atunci când un copil de trei-patru ani începe să plângă în public, părinții se simt rușinați și încearcă să-i calmeze spunându-le lucruri de genul: „Ia uite băiețelul acela cum stă cuminte, iar tu ce faci?” sau „Cum poți să plângi din cauza asta? Ești mare deja! Ce vor gândi despre tine domnii și doamnele care te privesc?” sau „Nu mai plânge că se supără nenea”. Toate aceste reacții ale adulților nu fac decât să întețească plânsul și supărarea micuților. Și pe bună dreptate! Asta deoarece, dacă facem un exercițiu de imaginație și încercăm să ne punem în locul lor, vom constata că, din punctul lor de vedere, o asemenea reacție înseamnă că nu sunt înțeleși și mama sau tatăl nici măcar nu încearcă să-i înțeleagă, ci dimpotrivă, încearcă să-i rușineze, să-i facă să-și înăbușe emoțiile sau chiar să-i sperie.

De fapt, încercarea de a liniști un copil folosind expresii de tipul celor enumerate mai sus are mai multe efecte negative pe termen lung: îl face pe copil să-i fie rușine de sentimentele și de trăirile lui, îi induce ideea că plânsul este un semn al slăbiciunii pe care, dacă apare, trebuie să-l ascunzi și îl face să-și ascundă emoțiile de părinți, pentru a evita această atitudine critică.

Cu siguranță, nu ne dorim ca vreunul dintre aceste efecte negative să se manifeste în cazul puiului nostru. Ce e de făcut în acest caz?

În primul rând, trebuie să înțelegem de ce, uneori, copiii au reacții de plâns disproporționat de puternice comparativ cu întâmplarea care le-a provocat. E simplu: de regulă, asemenea reacții apar după ce s-au acumulat mai multe tensiuni, supărări și oboseală și vin ca o explozie menită să-l detensioneze emoțional pe copil. Este un plâns de eliberare de tensiunile emoționale, de stresul acumulat.

În al doilea rând, în această situație, noi, părinții, trebuie să fim lângă el, să-i arătăm afecțiunea prin apropiere fizică, dar fără să încercăm să diminuăm, prin ceea ce spunem, importanța cauzei care l-a făcut să plângă. Trebuie să evităm să-i blocăm astfel sentimentele, alegând mai degrabă soluția de a-i reflecta trăirile și gândurile. După ce repriza de plâns se va încheia, însoțită sau nu de alte mărturisiri, copilul va reveni din nou la starea de bună dispoziție, uitând complet de motivul care l-a făcut să plângă. Deoarece și-a recăpătat echilibrul emoțional.

Tu cum reacționezi când copilul tău plânge dintr-o cauză aparent nesemnificativă?

Aboneaza-te GRATUIT

si primesti articole exclusive, solutii eficiente si reduceri la toate cursurile si produsele noastre!

Nu iti trimitem SPAM-uri si avem mare grija de adresa ta. Te poti dezabona oricand. Powered by ConvertKit