Una calda, alta rece. Asa sunt zilele cu un copil. Dimineata, la gradinita, te bucuri cu doua treimi din inima ca se desparte de tine cu mare usurinta. Ultima treime ar fi vrut un pupic rapid pe obraz.

Viata ta tocmai ce se reorganizeaza, dupa ce ai avut doua saptamani haotice, simti ca esti in control, te intelegi bine cu iubitul. Azi nu trebuie nici sa calci, nici sa gatesti, ori sa faci cumparaturi (activitati mancatoare de timp) soarele este bland si la serviciu azi e mult mai bine decat ieri.

Si apoi primesti un telefon de la gradinita. Te anunta doctorita ca el tuseste ceva cam tare. Il consulta si suna bine, nimic alarmant. Tu il ai, deja, pe sirop de tuse de vreo doua zile, asa ca iti recomanda sa il tii acasa joi si vineri.

Suspini!

Si nu pentru ca ti-ar da job-ul peste cap. Suspini de frustrare, ca iar a racit. Si mai suspini pentru ca joi si vineri ar fi avut la gradinita doua zile foarte frumoase:

O parada de cosulete. Stabilisem noi sa facem impreuna un cosulet pentru pisicute
Si poza de final de grupa mica, impreuna cu toti colegii lui.
Si alte cateva activitati mici si frumoase.

“Oh, ce rau imi pare ca va pierde toate astea!” – iata primul gand pe care l-am avut dupa ce am inchis telefonul. Fusesem la banca si aveam un drum pe jos de vreo 15-20 de minute. Si numai la asta m-am gandit: ca el iar va pierde activitati la care colegii lui vor lua parte.

Pe la mijlocul drumului, insa, am realizat ce greseala mare faceam. Aveam aceeasi gandire pe care, de altfel, o consideram vinovata pentru tot stresul acumulat anii acestia, pentru starile de anxietate si de senzatie de “a sta cu inima-n gat” pe care o aveam atunci cand venea vorba de job.

Era gandirea unui om care a muncit ani la randul 14-16 ore pe zi si cate doua weekend-uri pe luna, pentru ca simtea ca trebuie sa dovedeasca faptul ca este bun, ca este profesionist.

Asa am gandit pana s-a nascut Luca. Apoi, cand am tinut in brate cele 4 kilograme de iubire am realizat ca, de fapt, am gandit prost in toti acesti ani si ca singura am permis sa devin un corporatist workaholic:

  • cum sa plec la 18:00 fix de la birou? – un profesionist munceste pana cel putin la 19.30
  • cum sa-mi iau mai multe zile de concediu? 
  • cum sa nu pun patima si sa nu ma consum?
  • cum sa pierd 40 de minute in pauza de pranz? – hai sa mananc pe fuga
  • fumatoare nu sunt, asa ca de ce sa imi iau pauze dese?
  • si cum sa-mi iau un liber daca sunt racita si abia ma tin pe picioare?

Iata cum gandeam acum 5 ani pe vremea asta, cand inca nu eram insarcinata si nici planuri pentru un bebe nu aveam, sincer.

Iata ca, astazi, am inceput sa gandesc la fel: faptul ca absenta era ca o pierdere a unor experiente importante.

Si am realizat ca era important pentru mine, nu pentru el.

Si am constat cu ce usurinta i-as fi transmis gandirea asta care sufoca si ne conduce rapid spre anxietate. Fara sa realizam, transmitem copiilor angoasele noastre, temerile si starile noastre de anxietate. Ne displac aceste momente si nu suntem cei mai frumosi oameni cand le traim. Si pornim de la lucruri mici, banale, dar frecvente.

Eu am uitat ani la randul sa mai respir. Acum stau si ma gandesc CUM si DE CE ma plangeam ca NU AM TIMP inainte de a avea un copil, cand inca locuiam singura (deci fara prea mari batai de cap prin casa).

Acum, da, pot sa spun ca nu am timp: copilul, casa, sotul, job-ul – iar de data asta lucrez pentru mine, nu pentru altul, astfel ca stresul este parca si mai mare. Si, chiar si asa, daca ma plang in luna ianuarie ca am prea multe de facut, prin iunie realizez ca in ianuarie agenda chiar imi era goala, comparativ cu ce am acum. Si tot asa! Oare ti se intampla si tie?

Dar Luca m-a invatat sa respir din nou.

El m-a invatat care-mi sunt, cu adevarat, prioritatile.

Tot datorita lui am invatat sa separ urgentele altora de responsabilitatile mele, lucrurile importante pe care eu trebuie sa le fac.

Tot datorita lui nu imi mai sare inima cand sar peste un deadline.

Luca m-a invatat ca mai este si maine o zi pentru a face lucruri.

Pentru el sunt ceea ce sunt. Pentru el lucrez inca atat de mult – sa fie mandru de mine, sa avem o siguranta financiara pana la urma.

Iar eu ce era sa-l invat azi?
Cum sa invete sa se sufoce singur pentru niste lucruri atat de banale?
Cum sa simta ca pierde lucruri doar pentru ca lipseste doua zile?
Cum sa simta ca nu este in pas cu ceilalti?

Maine, copilul meu implineste 3 ani si 7 luni.

Cadoul meu? Promisiunea ca il voi ajuta sa se bucure de viata, responsabil. Ca nu eu voi fi cea care il va invata sa se sufoce. Ca sunt solutii pentru toate si sanatatea – fizica si psihica – sunt mai importante decat orice nota cu minus la o lucrare, decat orice profesor, decat orice proiect si viitor angajator.

Lucrurile de care m-am legat astazi poate sunt lipsite de importanta. Si, da, “lucrurile au importanta pe care le-o dai” – imi spune tata mereu. Doar ca, in ceea ce ma priveste, am fost la un pas sa cad in capcana cotidianului monoton si sa dau mai mare importanta unor lucruri banale. Sunt altele mai importante pentru care sa ne consumam, nu?

Am scris toate lucrurile astea pe care simteam ca trebuie sa le scot din mine. Si sa fie scoase aici, in vazul tuturor, ca nu cumva sa uit de ele si sa ma traga de mana cuvintele astea puternice, scrise, daca se va intampla sa uit :)

giphy

Este suficient doar sa schimbam unghiul din care privim lucrurile. Iar ceea ce odata era o bariera, astazi este o oportunitate.