Acest articol este un Guest Post.

Sunt mama de zece ani si opt luni.

Numai in ultimele sase saptamani, fiul meu a avut trei examene: testare nationala, examen de admitere la o anumita scoala (cu 3 probe) si un examen la Institutul Cambridge.

De fiecare data, a intrat in sala de examinare relaxat, ca si cum mergea la o ora normala la scoala. Si a iesit la fel de relaxat.

– Ai avut emotii?
– Nu, imi raspunde el de fiecare data. Un pic, la romana, ca eram sigur ca ne da si de compus un text.
– Si cum a fost?
– Usor.

Ma uit la el si ma intreb cum reuseste. Cateodata ma simt eu copil mic, privindu-l cu cata dezinvoltura cere informatiile de care are nevoie (unor oameni pe care ii vede prima data), cu cata incredere intra in sala de examinare si apoi, cu cata relaxare imi spune ca stie unde a gresit (daca a gresit).

Ieri am fost la scoala sa vad rezultatele de la testarea nationala. Si copilul meu mi-a spus, fara sa mai apuc eu sa intreb: „data viitoare voi fi mai atent, am inteles perfect problema de la mate, doar nu am fost atent cand am scris datele  problemei.” Se simte ok si cu asta, pana la urma, greselile sunt doar ocazii de a sti ce sa faca mai bine data viitoare….

Sunt momente in care intreb oamenii din exteriorul familiei – invatatoarea, profesorii, alti parinti – cum il vad ei, de teama ca eu sunt prea subiectiva si ca as putea sa inchid ochii la ceea ce nu vreau sa vad. Cand ii aud pe ei, ma linistesc – se pare ca vad bine, nu am ochelari de cal.

Si ma intreb iar: de unde ii vin relaxarea si increderea astea, in conditii de examen, de exemplu, cand eu am fost stresul in persoana la acest capitol?

Facand un pas in spate, inteleg ce a fost diferit in cresterea lui, fata de a mea.

Una dintre „revelatiile” mele mari s-a intamplat cand baietelul meu avea cam 2 saptamani, iar eu eram deja epuizata fizic. Dormeam maxim 3 ore pe zi, cumuland reprizele de somn de 15-20-60 minute. Mi se parea ca cea mai mare dorinta a mea era sa am o pauza in care sa dorm.

Din senin, mi-a aparut gandul: „Doamne, asta e un job de 24 din 24, 7 din 7”.

Si m-am speriat.

Ce m-a speriat nu a fost gandul ca nu voi apuca prea curand sa dorm. M-am speriat de mine: am inteles, in clipa aceea, ca ceea ce imi doresc cu adevarat este o pauza de la responsabilitate. Ceva de genul: „vreau cateva ore din viata mea de dinainte, ore in care sa nu fiu mama…”

Nu imi trebuia o pauza ca sa dorm. Pentru ca si in somn responsabilitatea era acolo. Si cand imi faceam baie, si cand dormea el, si cand citeam (evident, carti pentru parinti) si cand respiram… Responsabilitatea de parinte nu are un buton de pauza. Responsabilitatea nu te paraseste nicio secunda. Si nici nu devine mai mica.

Vestea buna este ca Dumnezeu a creat lumea cu intelepciune si a echilibrat balanta. Ce poate sa cantareasca la fel de mult ca responsabilitatea? Sau poate si mai mult?

Dumnezeu a pus in celalat talger al balantei unicul „ingredient” care ar fi putut sa ne faca pe noi, oamenii, nu doar capabili sa o ducem, ci chiar dornici de a purta aceasta responsabilitate: iubirea.

Iubirea infinita, fara granite, fara oprelisti, fantana nesecata, iubirea care iti umple inima si ochii doar cand te gandesti la puiul tau. Iubirea care acopera orice vorba „obraznica”, orice atitudine „lipsita de respect”, orice incapatanare, opozitie, tipete sau taceri furioase ale copilului tau.

Desi nu as schimba locul actual pentru nimic in lume, ma mai intreb uneori unde as fi fost daca nu aparea el in viata mea…

Pentru ca locul actual – cine sunt eu azi – i se datoreaza in mare parte lui, copilului meu.

Iubirea pentru el m-a facut sa caut o cale noua, o cale care sa ma invete „meseria” de parinte. Si, cautand, am ajuns sa invat ceea ce eu consider a fi cele mai de pret lectii pentru o viata de om.

Imi vine adesea in minte o vorba: cand discipolul este pregatit, Maestrul apare.

Copilul meu este, cu siguranta, unul dintre Maestrii care mi-au aparut in cale (si a ramas) pentru ca eu sa invat lectiile de pret ale vietii de om:

  • Lectia non-judecatei si lectia smereniei.
  • Lectia acceptarii si lectia iubirii neconditionate.
  • Lectia uitarii egoului pentru regasirea Sinelui.

Care a fost drumul care mi s-a asternut in fata ochilor, in cautarile mele de parinte incepator?

Drumul se numeste coaching, iar rolul pe care l-am invatat si care s-a suprapus perfect pe „profesia” de mama se numeste coach, dar s-ar putea numi oricum. Numele as zice ca e important doar in masura in care il privesti din unghiul „co-ach(ievement)” = realizam impreuna.

Pentru ca, de fapt, despre asta este vorba: despre a-ti privi in permanenta copilul din perspectiva lui „realizam impreuna pentru ca, oricat de mic ai fi, ai in tine tot ce ai nevoie”.

Exact cum ghinda poarta in ea stejarul maret ce va deveni… copiii nostri poarta in ei adultul liber si fericit care ar putea deveni.

Cu o conditie – ca noi, parintii, sa le dam voie sa devina.

Sa nu ii limitam cu propriile noastre limite, cu fricile noastre, cu dorintele noastre.

La nivel teoretic, conceptual, stim lucrurile acestea. Intrebarea este: cum le punem in practica?

Am gasit instrumentele concrete, de care aveam nevoie in viata de parinte, in calatoria mea pe drumul coaching-ului.

E o poveste lunga, asa ca azi, in acest articol, vreau sa iti dau macar cateva idei de baza, fundamentale, care pe mine m-au ajutat enorm ca sa am un copil sigur pe el, relaxat si bucuros.

Mai intai, hai sa iti spun de unde similitudinea socanta intre cele doua: una dintre definitiile coaching-ului este „sa creezi un mediu in care clientul tau sa se poata dezvolta la potential maxim.”

Inlocuieste in definitia de mai sus „coaching” cu „parenting” si „clientul” cu „copilul” si vei avea o prima idee despre cat de mult a insemnat pentru mine sa descopar acest drum.

Iata si pietrele de temelie, valabile pe ambele „fronturi”.

Am invatat mai intai sa ascult.

Daca te gandesti putin, candva, cand copilul tau era bebelus, poate fara sa iti dai seama, ai practicat si tu ascultarea, pentru a face diferenta intre plansul de foame, plansul de somn, plansul de durere de burtica, plansul de schimbat pampers… Pe masura ce ai invatat sa ii asculti plansul, el a crescut: a invatat sa vorbeasca. Si poate ca ai pierdut o parte din ascultare…

Dupa ce a invatat sa vorbeasca si sa mearga, a urmat etapa de explorare – nu ii scapa nimic:  sertare, dulapuri, balti, nisip etc.

Si atunci am invatat sa tac si sa privesc.

Si, facand doar aceste trei lucuri – ascultare, tacere, prezenta – am invatat sa il las liber in explorarea lui, sa nu il ingradesc cu „ai grija sa nu cazi”, „nu e voie acolo”, „e periculos…”. Astfel, mi-am pastrat fricile mele pentru mine, nu i le-am transmis si lui ca mostenire de familie :).

Aceste trei elemente – ascultare, tacere, stare de prezenta (care inseamna sa fii acolo 100%, nu doar fizic, ci cu intreaga ta atentie, minte, ganduri, emotii, spirit) – reprezinta pietre de temelie in coaching.  Si indraznesc sa spun ca si in parenting.

Un coach invata sa asculte dincolo de cuvinte, iar acest lucru este extrem de important deoarece copiii, si daca ar vrea, nu stiu sa puna in cuvinte ceea ce simt. (Intre noi fie vorba, nici adultii nu stiu sa exprime mereu ceea ce isi doresc cu adevarat…)

Prin coaching, am invatat sa tac si sa ascult printre cuvinte, ca sa ii aud copilului meu nevoile neexprimate. Am invatat sa tac chiar si atunci cand imi era mie teama de expunerile la diverse „accidente” si sa fiu prezenta, sa fiu acolo, cu el, 100%… Iar asta i-a permis lui sa exploreze si sa se dezvolte fizic, mental si emotional avand sentimentul deplin al sigurantei.

De altfel, aceste trei elemente raman pentru mine fundatia oricarei relatii armonioase fie ca vorbim despre relatia cu copilul tau, cu partenerul tau, cu prietenii sau cu clientii tai.

Arta coachingului este, de fapt, arta de a trai frumos, iar relatiile reprezinta indicatorul numarul 1 al calitatii vietii noastre…

Ar mai fi un instrument puternic, despre care nu ti-am povestit aici si l-am invatat in coaching: este modul „destept” de a pune intrebari. Cum zicea mama lui Einstein, „ce intrebare desteapta ai pus azi?

Bonusul pe care l-am primit cadou de la viata prin adoptarea coaching-ului ca mod de viata este ca fiul meu a copiat, inconstient, acest mod de viata. Si inca mai sunt momente cand o intrebare a lui ma ia prin surprindere.

Ca sa te amuzi putin, hai sa iti spun o scurta istorioara – lectie de coaching de la fiu-miu, pe vremea cand avea 8 ani :). Eram in masina, dialogam.

– Oare cum as putea sa nu mai am senzatia ca pierd timp, ca uneori ziua e prea scurta, ceea ce ma face sa fiu adesea pe fuga? zic eu.
– Ia-ti o zi libera, zice el.
– O zi nu ar rezolva nimic.
– Atunci o saptamana.
– Cred ca vreau o luna. Sau o viata, zic eu razand.
– Auzi, mami, daca ai fi pisica si ai avea 9 vieti, cand te saturi de o viata, ai putea sa te arunci pe geam si apoi sa intri in alta viata, ca ai mai avea 8. In ce viata ai intra?

 

Zbang! Chiar asa, in ce viata as intra? M-a busit intrebarea lui precum trenul. E una dintre cele mai faine intrebari pe care ar putea sa o puna un coach… siesi sau altora.

Tu te-ai gandit vreodata la asta? Ca mie mi-a dat ceva de gandit atunci, pe loc.

Asadar, daca ar fi sa rezum in cateva cuvinte pasii decisivi pe care eu i-am facut, ca parinte si care mi-au asigurat o relatie extraordinara cu copilul meu, dar si un copil cu o puternica stima de sine, relaxat si bucuros in orice context, aceste cuvinte ar fi: asculta-l, priveste-l si taci!

„Asculta, priveste si taci!
Asculta, sa-nveti sa vorbesti,
Priveste, sa-inveti sa cladesti,
Si taci, sa-ntelegi ce sa faci…
Asculta, priveste si taci!”

cum spune Minulescu in „A XI-a porunca”.

 

Cu drag,
Mioara

 

P.S. Daca vrei sa intelegi un pic mai mult despre ce inseamna cu adevarat ascultarea si tacerea, poti citi ACEST ARTICOL.

Si mai poti face un mic exercitiu: taci 5 minute (asigura-te, pe ceas, ca sunt 5 minute) si asculta-ti copilul (sau partenerul de cuplu), fara sa scoti nicio vorba. Ce vei descoperi? Te las sa afli tu si si abia asteptam sa ne spui si noua :).

 


 

Mioara Soldan_guest postSunt Mioara Soldan, Business & Identity Coach si fondatoarea Scolii de Coaching Pleiade. Imi concentrez intreaga activitate in jurul unei singure intrebari: „Cine esti tu?”. In acest scop, am urmat mai multe formari in psihologie: Master Psihologie Clinica, Master NLP, cursuri de Analiza Tranzactionala.

Pe langa activitatea de coach in sesiuni individuale, sunt trainer atat in cadrul scolii Pleiade, cat si in cadrul altor programe axate pe educatie, auto-cunoastere, performanta si leadership.

In timpul liber, scriu tot despre oameni si despre miracolul devenirii lor, avand o carte publicata („Moartea cuplului. Cum sa-ti recastigi increderea in sine dupa o despartire”)

Misiunea mea este sa fiu langa oameni doar pentru a le arata cai prin care ei se pot descoperi, pot afla cine sunt si ce isi doresc cu adevarat pentru a fi fericiti in vietile lor.