Este putin trecut de ora 3. Dimineata. Mi-am petrecut ultimele 45 de minute administrand 3,5 mililitri de antibiotic copilului ce doarme. Pentru ca refuza medicamentul, i-l administrez in somn, cate 0,5 mililitri la 5-10 minute. Cu grija sa nu se inece, cu rabdare sa lase gurita moale – pentru ca ma simte si strange dintii puternic.

Sforaie ca un bunic obosit. Astept sa se mai linisteasca, iar apoi, facem aerosolii. Avem un aparat silentios, mic si eficient. Si partea asta de tratament o facem tot in somn, pentru ca nici nu vrea sa se apropie de aparat. Nici eu nu cred ca as fi colaborat mai bine, cu atatea zile de tratament.

A inceput cu o tuse, acum doua saptamani. Am decis sa nu-l mai ducem la gradinita. Nici mie nu mi-ar fi convenit, ca parinte, sa-mi duc copilul intr-o clasa in care sunt si altii raciti. Am ales un sirop de miere si cimbru, vitamina C, inca un medicament homeopat pentru raceala si stat in casa. Nu a facut febra, ori rosu in gat. La o saptamana, am mers la pediatru. Ni s-au mai recomandat cateva zile acasa. Terapie cu aerosoli, alt sirop de tuse, ceva care sa-i decongestioneze nasul si un sirop pentru imunitate.

Vineri, la doua zile dupa vizita la pediatru, a facut febra. A ajuns rapid la 38.6. Sambata, la pranz, febra trecuse de 40. Am chemat ambulanta. Si a venit. Dupa 55 de minute. I s-a recomandat (pentru prima oara) antibiotic si un alt sirop de tuse. Le-a acceptat pe toate, doar prima oara. Nu a mai fost vreodata atat de racit si nici eu mai neputincioasa.

De sambata, dureaza 1 ora sa-i dam antibioticul, chiar si cand doarme. Macar atunci nu se mai simte stresat. Cam 45 de minute pentru siropul de tuse. Nici antitermicul, a carui culoare si gust il atrageau, nu-i mai e pe plac. Si, ca sa fie si mai interesant, imediat dupa ce primeste tratamentul, de plans si suparare, incepe sa tuseasca intr-un mod care-l facea sa verse tot.

Am folosit argumente, rugaminti, din nou argumente, pauze, jocuri, prieteni de plus. Dupa care am cedat si am inceput sa experimentez acea latura a maternitatii pe care am tinut-o mereu la distanta: santajul si forta (pentru antibiotic).

Ieri, pentru prima oara, dupa o ora de rugaminti, argumentari, jocuri, am ajuns in punctul in care nu i-am mai respectat rugamintea, “mama, nu!”. Asa ca am ajuns sa plangem amandoi – el inainte, eu dupa – Batista Bebelusului. Pentru ca nu ii place zgomotul aspiratorului si, mai putin, sa-i fie bagat in nara un obiect legat de asurzitorul aspirator.

Panica si teama lui erau in inima mea. Dar nu mai puteam amana. Fusesem moale si cedasem intreaga zi in fata rugamintilor lui. Acum, insa, era mai presus de teama. Nu eram dispusa sa risc sa-i prelungesc boala, ori chiar sa faca otita.

Asa ca, fortat, i-am facut si acel procedeu de 10 secunde. Dupa care el s-a linistit, eu mi-am cerut scuze si am plans cu el in brate.

Isi doreste sa ramana racit, pentru ca i-am tot repetat ca daca nu facem aceste tratamente va fi, in continuare, racit.

Isi doreste sa ajunga la spital sa faca injectie (stie ce inseamna, de la vaccinuri), pentru ca i-am spus, intr-o noapte cand nu mai puteam, ca daca nu ia antibioticul nu ne ramane alta solutie decat sa ajungem la spital. De fapt, cred ca l-am lasat pe el sa aleaga daca mergem la spital sau ia antibioticul. Atunci l-am convins. Acum spune ca mai bine mergem la spital.

Pentru a ma convinge sa nu ii dau siropurile, chiar si cand avea febra 39,5, incepea sa negocieze elegant: “Nu am nevoie, multumesc! Ma descurc si asa”. Dupa care, inevitabil, ajungea la plans. Stiam ca intelege toate argumentele pe care i le tot repetam. Pentru ca, in cele din urma, imi spunea doar atat: “Shhhh!” Dupa care lua tratamentul cu o resemnare vizibila.

Suntem amandoi raciti, suntem amandoi la limita rabdarii. Experimentez cea mai urata parte a maternitatii: atunci cand copilul e bolnav si nu poti sa-l ajuti mai repede, cand refuza tratamentul si trebuie, cumva, sa-l faci sa-l ia, cand il auzi cum tuseste noaptea in somn si, mai ales, cand vezi cum termometrul urca rapid si trece de praguri critice, cand copilul e moale la tine in brate de la febra foarte mare, de nici ochii nu si-i mai poate tine deschisi, cand abia daca iti mai raspunde la intrebari, iar ambulanta are nevoie de aproape o ora sa ajunga, intr-o zi de weekend, la pranz. Dar, mai ales, cand il auzi spunandu-ti “Mi-e frica!” si “Nu mai pot! Gata!”.