Ieri, în parc, la locul de joacă pentru copii. Bunica lui Horia, încercând să-i găsească o ocupație mai puțin agitată, îl direcționează către jucăria numită aragaz, unde copiii, de obicei, „gătesc” sau „vând”, caz în care este folosită drept magazin. Horia are în mână o formă de pește dintr-un set de jucării pentru nisip. La aragaz găsește nisip lăsat din ajun de alți copii și începe să se joace cu el. Bunica îi spune: „Hai, Horia, fă de mâncare. Ai un pește, gătește-l și să ne dai și nouă, că ne este foame” și îmi zâmbește. Îi zâmbesc și eu. Horia, însă, a luat treaba cât se poate de serios și s-a apucat rapid să consume „mâncarea”, adică… nisipul: într-o fracțiune de secundă a luat o gură de nisip. Bunica, exasperată, a sărit la el să-l oprească, însă cu cât insista să înceteze, cu atât băiețelul de aproximativ un an și jumătate se încăpățâna să îndese nisip în gură și, într-un final, a început să plângă isteric din cauză că i s-a interzis acest lucru.

Am încercat să-i spun bunicii lui Horia, pe scurt și cât mai delicat următoarele lucruri. Studiile au arătat că majoritatea copiilor, până la vârsta de cinci ani, nu au capacitatea de a face diferența între situațiile fictive și cele reale sau între personajele fantastice de cele din realitate. Din acest motiv, unele metode de educație, cum ar fi Montessori, exclud poveștile cu personaje fantastice, precum și reprezentările stilizate ale animalelor sau ale altor obiecte, preferând imaginile reale, adică fotografiile.

Până la urmă, fiecare părinte, fiecare familie decide pentru ea în ce măsură folosește poveștile în educația copilului și ce fel de povești alege, la fel cum fiecare familie decide în ce mod îl prezintă pe Moș Crăciun.

Însă, toți părinții, bunicii, bonele și educatoarele trebuie să țină cont de un lucru: copilul mic nu face diferența dintre personajele și situațiile imaginare și cele reale. În consecință, dacă nu vrem ca micuțul să mănânce nisip, nu trebuie să-i spunem că face de mâncare. Și dacă vrem să avem un copil calm și sigur pe el, nu este cazul să-l speriem cu amenințări de genul „Dacă nu ești cuminte, te dau la țigani/la orfelinat, te las aici și plec acasă, vine lupul/bau bau/balaurul” sau cine știe ce bazaconie fioroasă. Amenințări de acest gen, spuse de adult fără nicio intenție de a-l stresa pe copil sau măcar de a le îndeplini, ci doar pentru a-l supune, sunt de natură să-l traumatizeze pe micuț, deoarece acesta chiar crede că s-ar putea să vină lupul/balaurul să-l mănânce dacă face un pas greșit. Iar această frică îl poate urmări zi și noapte și îl poate dezechilibra psihic, traducându-se prin diverse tulburări de atenție și comportament. Nu-i așa că puțini părinți se gândesc la aceste lucruri atunci când aruncă diverse amenințări „nevinovate” ca să-l „cumințească” pe copil?

… Bineînțeles, bunicii lui Horia i-am spus aceste lucruri in două fraze și încercând să nu pară că oul învață pe găină. Puteam să tac, dar m-am gândit la copil, pentru că mereu vine cu bunica și, deci, ea este cea care îl educă. La 2-3 minute de la incident, nu i-am mai văzut, au plecat rapid. Credeam că am supărat-o pe acea doamnă, de a plecat așa repede. Însă, astăzi când ne-am întâlnit pe stradă cu carucioarele, mi-a zâmbit și mi-a vorbit. Deci, este loc de mai bine!

Aboneaza-te GRATUIT

si primesti articole exclusive, solutii eficiente si reduceri la toate cursurile si produsele noastre!

Nu iti trimitem SPAM-uri si avem mare grija de adresa ta. Te poti dezabona oricand. Powered by ConvertKit