Sunt momente in care ne dam seama ca ne subestimam copiii si nu ii credem suficient de mari / de puternici / de curajosi sau independenti pentru a face anumite activitati. Asa ca noi, parintii, ajungem sa amanam multe lucruri. Pentru ca noi ii cunoastem cel mai bine si stim, nu, daca ei sunt sau nu pregatiti.

Iata, insa, ce surpriza am avut in momentul in care fiul meu (3 ani si 8 luni) a inceput lectiile de inot si ce lectie aveam sa primesc in afara bazinului.

Nu stiu care este relatia picilor vostri cu apa, in general. Dar in ceea ce il priveste pe baietelul meu, pana la mijlocul lunii iunie nu exista apa de la gat in sus. Nu va pot spune ce se intampla la noi in baie in serile in care (chiar) trebuia sa il spal pe par. Si nu va pot descrie cum se spala singur pe ochi dimineata: umezea cate un degetel de la o mana si apoi il trecea umed peste ochi.

Astfel ca, pe la jumatatea lunii iunie, cand la gradinita s-a organizat o mini-scoala de vara in care erau dusi zilnic la inot, am fost oarecum (mai mult) sceptica fata de succesul acestei noi activitati.

In fiecare dimineata, timp de aproape doua ore pe zi, Luca si colegii lui de grupa mica erau dusi cu microbuzul la o piscina acoperita. Acolo, impreuna cu educatoarele, asistenta gradinitei si doctorita, alaturi de instructorul de inot, cei mici urmau sa ia primele lectii de inot. Piscina are o adancime intre 1,5 metri si 2 metri. Copiii au 100 de centimetri inaltime, in medie. Exclusa o acomodare treptata cu apa.

Tocmai din acest motiv am fost 95% sigura ca lui Luca nu o sa-i placa si ca va refuza sa mai mearga la gradinita. Dar mai aveam 5% speranta mare ca, poate, poate, poate, totusi, o sa-i placa.

Le-am spus educatoarelor despre atitudinea lui Luca fata de apa si sa nu il forteze daca nu doreste sa intre in apa. Cu o seara inainte de prima lectie de inot am mers impreuna intr-un magazin si i-am luat casca si ochelari, un prosop de microfibra (pentru ca este mic si nu ocupa spatiu), papucei de cauciuc si doua perechi de slipi. Colacei de apa urmau sa primeasca fiecare la piscina.

L-am lasat la gradinita cu mare emotie. Nu pentru ca ma temeam pentru siguranta lui. Ci pentru ca eram sigura ca nu o sa-i placa. Abia am asteptat sa se faca dupa-amiaza sa ma duc sa il iau, sa aflu cum a fost. Si abia m-am abtinut sa nu dau o fuga pe la piscina respectiva, sa il spionez putin.

Surpriza este ca – in cele din urma – i-a placut enorm! I-a fost teama, da! Insa, si-a depasit-o!

A doua zi, dimineata, mi-a spus ca nu vrea sa mai mearga la piscina. Chiar a plans la gradinita in acea dimineata. L-am asigurat ca nu va fi fortat si ca poate sta pe margine fara sa intre deloc in apa. A doua zi am plecat spre gradinita cu sentimentul ca, macar am incercat. Am ajuns acolo si, din nou surpriza: i-a placut foarte mult in apa si a fost vesel si jucaus tot timpul.

Dupa o saptamana, una dintre educatoarele sale imi povesteste cum copiii se incurajau intre ei, atunci cand le era teama – mai ales cand a venit ziua sa se arunce in apa de pe marginea piscinei (ceea ce insemna stropi de apa in fata, in ochi si pe par – un plus de disconfort).

Din pacate, nu am fost acolo, sa il vad cum inoata si cum se bucura. Cu mine este mereu mai temator si intra mereu in defensiva, mai ales in situatii noi care il scot si din zona de confort.

Il intrebam acasa daca ii place la inot si imi ofera un NU categoric.
In fiecare dupa-amiaza, educatoarele imi spunea ce vesel era in piscina si cum incerca sa tot imite pe doi dintre colegii sai care erau deja familiari cu acest sport si care inotau fara colac si chiar pe sub apa.

La 6 saptamani dupa ce a intrat pentru prima oara in piscina, am mers si noi cu el la o piscina din Bucuresti. Avea sa fie pentru prima oara cand il vedea inotand (cu colacul).

Nu va pot spune ce surpriza am avut! Si eu si sotul meu ne uitam la el si nu ne venea sa credem! Imediat cum a intrat in apa a inceput sa inoate, sa se balaceasca cu veselie. Nu l-a deranjat apa, nu s-a lasat intimidat de faptul ca adancimea apei era de doua ori cat el.

Baietelul meu retinut era, acum, increzator si curajos. Si nu aveam o problema inainte cu faptul ca era timid. Dar m-am bucurat sa-l vad atat de sigur pe el. Noi, parintii, ne acceptam copiii asa cum sunt. Si nimeni nu iubeste defectele unui om mai mult decat parintele sau. Insa, atunci cand iti vezi puiul independent si increzator, cand stii ca si-a depasit o piedica, esti usurat si bucuros de reusita lui – oricat de mica sau banala pentru altii.

Stiu ca i-a fost greu si a avut emotii la primele ore de inot. Stiu ca i-a fost teama. Insa, puiul acesta de om a gasit in el resursa sa-si depaseasca zona de confort si sa accepte, chiar si din curiozitate, ideea de incerca experienta bazinului.

Mai stiu ca, de aceasta data, absenta mea este cea care l-a motivat sa fie curajos. Pentru ca nu a mai avut picioare in spatele carora sa se ascunda si pentru ca entuziasmul colegilor i-au dat incredere.

Inca nu poate inota fara colac. Dar si-a exprimat de multe ori dorinta de a incerca. Si i-am facut pe plac, cu mine sau cu tatal sau langa el, cu mainile noastre protectoare in jurul sau. Eu, sincer, ii apreciez tot acest curaj, pentru ca imi lipseste. Si chiar ma inspira. Enorm!

Dupa o luna de inot, il vad schimbat! Este sigur pe el, increderea in sine este aproape palpabila si vad la el o rabdare in anumite momente pe care nu o regasesc in activitatile din primavara. Il observ in anumite situatii care il pun in incurcatura – la locurile de joaca ce il solicita mai mult (o catarare speciala sau un tobogan foarte inalt). Il vad cum sta pe margine si isi face singur curaj, cum numara pana la 10 si apoi porneste, cum nu cedeaza tentatiei de a renunta, cum nu se lasa intimidat si cum ma mai roaga uneori sa ii fac galerie: “Haide, Luca! Haide, Luca! Haide, Luca! Haide, Luca!”.

Si nu cred ca este o coincidenta. Stiu sigur ca orele de inot sunt cele care i-au dat curaj. Cel mai probabil ar fi putut fi orice alt sport. Pentru el, insa, inotul si faptul ca nu ii placea apa foarte mult l-au ajutat sa-si depaseasca singur piedici. Si stiu ca este constient de aceste schimbari, pentru ca simt ca se percepe mult mai increzator in sine si stie ca, daca isi acorda timp, isi gaseste solutii si incearca, pana la urma reuseste.

In timp ce scriu acest paragraf de final ma uit la el cum se joaca cu noua lui echipa formata din betele de la sticlutele Danonino cu branzica inghetata. Noile sticlute sunt in spiritul Olimpiadei de la Rio si sunt toate imbracate in echipament sportiv. In total sunt 12 sticlute, dar noi avem mai putine, printre care si cea albastra cu inotul. Desertul racoritor de la Danonino este branzica inghetata, care se realizeaza cu ajutorul betelor.

Dupa aceea, betele pot fi folosite pentru a invata despre forme geometrice, culori si diferentele dintre tonuri (mai inchise / mai deschise). O mica armata de sportivi colorati il invita pe cel mic sa descopere diferite sporturi si va puteti juca impreuna realizand propria Olimpiada.

De ce am incheiat articolul meu cu Danonino? Dincolo de produse, pe care le poti consuma sau nu, ramane campania “Spune Da sportului”, care ii incurajeaza pe copii sa descopere si sa practice sporturi noi. Mai mult decat atat, este un indemn pentru noi, parintii, sa ne incurajam copiii sa faca sport, sa acceptam ideea ca ii putem pune in situatii mai dificile, dar nu periculoase, care sa ii faca sa isi depaseasca limitele. Lectia mea cu inotul a fost ca, uneori, noi, ghizii copiilor, suntem cei care le putem pune si piedici.

Pentru ca ii vedem prea mici, prea firavi, provocarea prea grea. Si, uite asa, amanam sporturi si activitati, doar pentru ca noi, de fapt, nu suntem pregatiti sa facem acest pas. Asa ca, inainte sa-i oferim copilului sansa sa spuna DA sportului, “Spune Da sportului” chiar tu!

Sursa foto: Pixabay.com

Aboneaza-te GRATUIT

si primesti articole exclusive, solutii eficiente si reduceri la toate cursurile si produsele noastre!

Nu iti trimitem SPAM-uri si avem mare grija de adresa ta. Te poti dezabona oricand. Powered by ConvertKit